Iubire, iubire, iubire...

Dragostea...eeeh ce visatori ne face ea... Dar ce faci cand visele nu se implinesc si ne trezim la realitate. Cum te trezesti din euforie fara sa te simti parasit, tradat sau mintit....si asa se nasc in sufletul nostru sentimente atat de dureroase.... uiti ca exista cineva ce te poate face sa zambesti larg.

Ma gandesc adesea daca oamenii ce trec grabiti pe langa mine pe strada mai stiu ce inseamna ore tranformate in secunde in niste ochi ai unei persoane ce poate face totul sa zboare.

Nu, tot ce scriu acum nu sunt rezultatul unei unei visatoaare, ci ma gandesc: ce sunt acele lucruri ce te fac sa renunti, sa te lasi prada unui sentiment, sau altfel e mult prea sistematic poate o combinatie potrivita aunor elemente ce ne incanta? Si totusi ma intreb: ce e iubirea, atasamentul fata de o anumita persoana, dar nu orice persoana, numai ''alesul'' sau ''aleasa''.

Liiceanu spunea ca ceea ce ii protejeaza pe oameni de o posibila prabusire psihica e asa-numitul "sistem de iluzii"- adica iluzia ca totul poate fi bine, ca poti iubi sai fi fericit, sau ca aceasta lume poate fi buna. Trist, trist sau adevarat? Adica daca chiar totul este o iluzie si noi avem acest ''sistem de iluzii'' doar ca pe un fel de scut protector impotriva realitatii?

Oare nu este iubirea asa cum spune el mila fata de noi insine proiectata asupra altcuiva? Poate sa fie iubirea doar acest un fel de mila? Se poate sa existe doar aceste tipuri de mila? Mila, iubire, atasament, disperare, ura? Poate sunt nuante ale aceluiasi tip de sentiment? Parti negative sau pozitive ale unui sentiment unic fata de lume, sau persoana. Poate atasamentul sau dorul sunt fetele aceleasi monede, la fel ca si iubirea sau ura...?

Ceea ce este si mai greu de inteles este usurinta cu care ne lasam calcati in picioare doar de dragul amorului...iubrii fata de o persoana, sentimentul ca daca ne vom lasa madria la o parte sii ii vom face pe plac poate ne va privi cu respect sau poate de ce nu, cu aceiasi iubire. Dar totul sunt niste iluzii si asa se prabuseste un sistem de iluzii si apare '' trezirea la realitate'' sau depresia...? Cum ne cufundam apoi in visare din nou...doar iubind....sau creandu-ne ul alt sistem de iluzii, mai puternic, mai bun...mai real...

Iubire rationala sau irationala iubire?...

De multe ori m-am intrebat, chiar daca poate fi considerat in zadar, ce este iubirea? Daca poate, fie stiinta prin biologie, hormoni,etc fie romantismul sau chiar religia sa o explice... totul in schimb mi se pare amagitor. Nu este vreau sa anunt inca de la inceput un gand fluturatic sau visator, ci poate frica...frica fata de ceea ce simtim.

Cum poate un om care iubeste sa renunte, de multe ori la demnitate, la mandrie. Si da zic corect, mandrie pentru ca, desi este considerata un pacat in religie, intr-o lume a arogantelor si a legii celui mai puternic acest pacat numit mandrie, este un rau necesar. De ce ajunge acest biet cersetor de iubire sa venereze , iubitul/iubita de langa el asemeni unei zeitati? De ce i se preda intru totul fara sa se mai gandeasca la consecinte? Putini oameni in zilele noastre mai indraznesc sa dea totul pentru un zambet, o privire sau o imbratisare sincera...

As putea spune ca acest lucru e trist... dar nu e asa, e doar unul real. Putini oameni mai au acea nebunie, dar nu stiu sa zic daca acesta e un lucru bun sau rau, nu vreau sa critic, nici sa laud, doar sa precizez si sa analizez niste lipsuri, sau posibile lipsuri ale unei lumi defectuoase, rigide si arogante. Dar analizand acest lucru in substraturile sale ma gandesc la ceva: nu cumva cei care cer iubire au, de fapt, nevoie acuta sa simta un control absolut al persoanei de langa?! Nu zic aceste lucruri in zadar, ci doar din cauza urmatoarei idei: persoanele ce se hranesc cu iubire si nu pot sta fara ea, atunci cand cer iubire stiu ce implica ea; atasament, chiar cateodata dependenta, afectiune sau iubire si alte sentimente de genul asta care in realitate te fac dependenta de persoana iubita.

Astfel acele persoane( cele care cer iubire) stiu in mod instinctiv asta, deoarece si la ele se intampla acelasi lucru si ''reclama'' o dependenta celui de langa ei de ea. Cu alte cuvinte mai simple: X iubeste pe Y, astfel X stie ca Y este dependent de el pentru ca la urma urmei si X este dependent de Y;numai ca nu arata cat Y. Si asa ''se duce pe rapa'' toata independenta si libertatea lui Y, acest lucru intamplandu-se cu acordul lui (cel al lui Y).

Ce se intampla atunci cand cel de-al doilea nu este rasplatit pe masura asteptarilor, apar sentimente contrare iubirii, nascute in esenta, din aceiasi, cauze sau altfel spus aceiasi persoana. Insa ajungand la aceste idei am putea concluziona ca iubirea sau celelalte sentimente, aferente sau contarare iubirii, sunt cauzate oameni, in interiorul sufletului (ca eu cred asemenea religiei ca ''sediul'' constintei este in suflet, sediul constintei si al sentimentelor) si sunt dedicate oamenilor. Dar oamenii nu stiu ce sa faca cu ele si cum sa le foloseasca intr-un mod cat mai pozitiv si asta chiar este trist.

De aici apare o dilema: de ce oamenii asteapta mereu sa primeasca ceea ce dau? nimeni nu ii asigura la inceput ca asa se va intampla, dar mai ales nu se asteapta ca sentimentele celor de langa ei sa nu fie identintice (caci logiga sustine indarjita principiul indentitatii, conform caruia nu sunt doua lucruri identice in lume, realitate). Oamenii sint diferit mai ales se exprima diferit, iar atunci cand exista un ''deficit de sentiment''(sa folosesc acest temen ce mi se pare ca este chiar putin comic in comparatie cu tema) ce fie este ascuns, fie este receptat gresit de cel in cauza. Dar regulile nescrise ale junglei ne indeamna sa ne ascundem trairile cele mai interioare pentru ca cei de langa noi sa nu profite de ele, astfel ajungem la concluzia ca de doua ori aici este vina ceui care da iubirea. Si nu vreau sa fie inteles ca un ton ironic, ci ceea ce este, adica o concluzie reala si sincera deoarece in societate si mai ales in iubire trebuie aplicat acel motto ce spune ca fiecare om trebuie sa dea ce primeste. Deci el atunci de ce sa dea iubire cand primeste control, sau nu cumva cel ce incearca sa controleze vrea la urma urmei sa fie controlat? Misterioasa dilema... si totdata o alta idee de gandit si disecat...

Visele vin de departe: din suflet...

Ceea ce ma surprinde si mai mult la oameni de fiecare data e usurinta si rapiditatea de a da sfaturi. Fiecare are pregatit pentru tine atunci cand nu esti intr-o forma buna...sa zicem... un sfat, dar mai ales indemnul vesnic: zambeste sau lasa ca trece... E destul de banal si trist... dar asta nu e ceea ce ma intriga...ce ma intriga cu adevarat e gandul acestora, sau mai bine zis convingerea ca tot ce spun e fara urma de indoiala cel mai bun drum, cea mai buna alegere pentru tine.de ce? de ce cred ca o parere aruncata in vant costa mai mult ca un adevar trist, un alt adevar fata de al lor...

Ma uit deseori la oamenii ce trec pe strada pe langa mine si incerc sa le ghicesc pe fata durerea ce ii apasa, chiar daca de multe ori nu e nici un fel de tristete care sa le intristeze visurile... Poate ca fiecare om viseaza, asemeni unei printese, sa fie salvat de zmeul cel rau: aici cu sens metaforic. Adica sa vina la el o persoana si sa reuseasca sa ii scoata din realitatea lor cruda...ce nu indraznesc sa creada e ca ei sunt propii lor calai si nimeni nu poate sa faca asta decat ei insisi..

Si atunci de ce nu indraznesc? poate e lipsa curajului sau poate e prezenta resemnarii. poate intr-o zi voi incepe si eu ce imi doresc de mult.. dar pentru asta am nevoie de mult curaj si indrazneala... poate intr-o zi... curand...

Cei mai lasi, cred eu nu sunt cei care nu isi realizeaza visurile, cei mai lasi sunt cei care nu cred in ele... si prin visuri ma refer la oameni cu sprante si teluri, dorinte, nu venic visatori ce se hranesc cu iluzii si sunt rupti de realitate... Deci reteta: visati, aveti curaj si indrazneala si un pic de noroc. :)

Victorieee!!!

Asta strig eu in lupta cu mine insami... Nu stiu cine a invins, daca binele sau raul, dar uitandu-ma inapoi nici nu mai conteaza. Tot ce sunt si tot ce am sunt numai bogatii valorizate poate numai de mine: detin mii de idei si sute de ganduri, sentimente multicolore si imensa bogatie a unui suflet ce incercat de multe hopuri trece mereu peste ele cu aceiasi tenacitate ca in primele dati.

suntem oameni..... si ce oameni mai ciudati... dar azi e zi de sarbatoare.... sufletul meu isi striga victoria si in acelasi timp isi plange infrangerea... Azi am mintit din nou... si am si de ce sa ma bucur, caci am obtinut ceva nesperat: un pas mai aproape de visul meu. De fapt, asta e victoria mea: putin mai aproape de ceea ce imi doresc... Un sentiment placut...linistitor, care in acelasi timp te instiga sa lupti...desi stii ca nu poti sa faci cat foarte multe...sau in cel mai bun caz sa avansezi cu viteza melcului, dar atent sa te pierzi pe drum...Si totusi, infrangerea parca nu imi da pace, infrangerea ca am mintit, si ca nu am facut pace cu mine insami, acceptand ce sunt la urma urmei: un om ce greseste, dar care din pacate traieste greu cu greseala propilor fapte... e bina ca sunt lucruri ce ma fac inca sa zambesc si din fericire, azi am cateva in plus...deci continui sa pledez pentru campania mea de a darui un zambet persoanei ce conteaza pentru tine si va aprecia...

2.Fericirea dureaza o clipa!

Oamnenii fug dupa fantasme, sau chiar pot sa le numesc fantome. Sunt lucruri care te sperie si te incanta in acelasi timp, ca si cum ai vrea sa mergi pe doua drumuri simultan, chiar daca te duc in acelasi loc.Dorinta de a domina iti pune stapanire pe viata si nu te poti controla pana nu obtii acel lucru suprem. Ce ne dorim sa dominam? VIATA! Si cliple petrecute cu cei dragi.... ne dorim sa se desfasoare asa cum ne place si asa cum este cel mai bine pentru noi. Mintim, manipulam, inselam, tradam, ascundem, ne prefacem, ne lasam condusi sau poate chiar manipulati de dragul a ceva... A ce? Ce merita toate aceste lucruri? Acel lucru pe care noi il numim fericire. Viata este o insiruire de clipe, clipe pe care le numim fericite sau triste. In mod ciudat cele fericite dureaza o clipa, secunda, cele triste dureaza parca ani in mintea noastra... Oare de ce? Cum se poate aceasta diferenta? Noi facem aceste alegeri, in fapptul ca vedem ce e rau ca pe ceva ce trebui sa il contram, de fapt, in cercam sa controlam ambele sentimente, si cel de feicire si cel de tristete. Viata noi o controlam, noi ne-o facem, prin alegerile noastre, prin faptul ca avem impresia ce putem sa ne manipula sentimentele, viata, oamenii. Credem ca printr-un sarut, privire blanda, sau zambet celalat ne va vedea asa cum suntem. Si totusi, fericirea dureaza doar o clipa? De ce sa incercam sa o cucerim? Mai bine o traim asa cum e! Inodeauna trebuie sa speram.... sperantele vindeca sufletele ranite si le incurajeaza pe cele fricoase....Deci: spera.... chiar daca pare un cliseu ceea ce am spus, eu cred in el, poate ca totusi de casta se numesc clisee, ca au crezut atatia oameni in ele. Si mai cred ca zambatele fac miracole, deci indemnul meu: spera daruind un zambet. Vreau sa pornesc aceasta campanie, daca se poate numi asa, deoarece oamenii au uitat sa dea un zambet curat si sincer si sa spere..... Si asta ma sperie, deoarece ne face sa devenim roboti, oameni fara insufletire....Daruieste un zambet persoanei ce conteaza pentru tine si clipa ta de fericire poate dura mai mult!!!Nu te pot asigura de acest lucru, dar sper pentru tine....

Aceste idei se vroiau tot incercari de a scrie despre ceva real, concret, dar se pare ca am esuat, din nou. Am esuat lamentabil, dar nu regret, ci doar e un gust amar ca nu am reusit ceea ce imi doream....dar mai e timp...destul... si probabil o sa mai fie si destule inecercari, dar sper in reusite...

Din cutia cu ganduri

1.Amintiri... Ganduri...Idei...

Pornesc ''la drum" cu o incercare de a aduce ceva nou in blogul meu, la indemnul cuiva, ceva mai ''cu picioarele pe pamant''... De ce? pentru a vedea daca acest lucru, acela de asterne pe o " foaie", aici blog, ganduri si lucruri din viata cotidiana, nu idei sau imagini fugitive prelucrate de imaginatie.

Intodeauna vara aduce ceva nou in mintea si ideile mele, ma face sa descopar, sa traiesc sau chiar de multe ori sa imi schimb modul de a gandi. Nu in zadar spun ca vara, chiar daca, pe buna dreptate se poate crede ca nu conteaza anotimpul, la mine toate aceste impusuri se intensifica vara. Acesta, bineinteles este unul din motivele pentru care imi place vara, iar un altul foarte important care de multe ori ma face ca acest anotimp sa imi fie imsuportabil este VACANTA. Toata lumea vara merge in vacante si pentru aceasta uniformizare sau preluare de obiceiuri consider ca vacanta, in tot sensul ei deplin este ceva suparator. incercand sa fac ceva pentru mine in timpul zilei de vara sfarsesc lamentabil in lucra tot in timpul noptii si eventual continui seriile de zile calduroase si somnolente caniculare. Marturisec intodeauna mi-a placut caldura mai mult decat frigul, dar vara este singurul moment al anului cand imi este dor de gerul acela taios si rece de iarna ce iti trezeste si ultimul gand amortit. Imi place ca indeauna sa urmaresc gesturile oamenilor, este singurul lucru ce nu cred ca m-as plictisi de a-l face, acele proniri neintentionate ce au menirea de a spune atat de multe despre oameni si gandirea lor. Caut in mod subtil , dar profund sa le ingrop in analiza si sa le disec atent, vreau sa vad un om asa cum este sufletul sau gol neatins de ''rugina'' societatii. Ma inec in valul gandurilor mele ce le pastrez ascunse si parca asemeni unor mari comori le car in minte pentru a imbogati de idei, dar mai ales a le pune fata in fata pe cele vechi cu cele noi, sa vad intr-o incercare egoista care pier si care inving, dar ma trezeste un val de cadura, e caldura ce vine de afara si ma cufunda intr-un vis al tacerii... noapte buna... somn usor, ganduri calatoare....va astept sa visam inca o data si inca o data si inca o data.....pe data viitoare...

Joc de cuvinte...dialog...

Ma caut in cuvinte....caut sa ma regasesc in cuvintele pe care le-ai sters cand m-ai uitat, cand ai intors pagina si ai plecat. Puteai sa mai stai si sa astepti inca un rasarit impreuna... poate asa ma trezeam si eu la cruda realitate ce imi macina inca cosmarurile.. incerc sa imi alung si ultimul gand vesel, astfel incat sa ma imaginez alaturi de un print calare pe un cal alb uitat de negura timpului... sa fie gandul meu invechit cand visez la printi? mda...poate... si totusi nu reusesc sa imi pun in acord gandirea cu modernitatea timpurilor.... poate nu ar trebui sa visez la printi, ci la bani, haine, si alte lucruri ''interesante''... mda... ma simt ca un fetita imbrcata in rochie de epoca si lasata intr-un mall...haios.. dar nu si pentru mine, mai ales cand '' spectacolul s-a incheiat''... unde sa trimit acea fetita inspaimantata si dezorientata? pe cine sa trimit sa incheie socotelile cu ea in locul meu?.. ce sa ii zic atunci cand ma va intreba: '' unde a fost tot spectacolul promis? unde s-a acuns salvatorul meu? si in loc sa vina cineva sa ma salvezede ce au ras de mine?'' atunci o sa plec capul rusinata si o sa zic: ''imi pare rau!!!'' dar o sa fie in zadar... nimic nu mai repare o rana, chiar nici cel mai bun unguent din lume, poate doar cineva sa se indure de un suflet pribeag si ranit..''pribeag ''.?? da! pribeag in negura anilor ce a pasit in cosmarurile nepasarii si ignorantei... ha!!ha!! inca mai visez la printul salvator.... nu stiu ce sa zicmai intai ca e patetic sau trist...hhm... cred ca ambele... de fapt, cu totii traim in aceasta realitate trista si patetica, si ne prefacem ca radem si ca traim, prefer sa ma ascund si sa inchid fetita speriata in turnul de fildes pana vine printul (deja devine enervant de trist) printul mult asteptat....deci sa sper ca apare? mai vine? "nu cred" se aude de la fetita...poate ca da... poate ca nu...cine stie? un batran sta la un colt si rade de mine... de ce rade? cum indrazneste sa rada cand el cerseste de la oameni o picatura de viata? de la oamenii ce nu sunt in stare nici sa ii observe existenta, dar sa ii inteleaga deurerea??... dincolo de el, un tanar cu ochi visatori merge agale pe strada si paseste de parca in pasii sai s-ar darama o mie de castele de fum din jurul sau. la ce viseaza? poate la acele lucruri nemaintalinite pe care spera sa le realizeze. si parca.... nu se incadreaza deloc in peisaj... acest tanar visator cu mii de sperante in suflet langa un domn nervos si plin de amaraciune ce probabil va deveni si el la un moment dat cand castele sale vor ramane atat de in urma fata de grijile sale, castele ce nici macar nu le mai vedea intr-o clipa ce vor fi demult daramate... un copil se uita la mine cu ochi mari si intrebatori... daca ar putea vorbi probabil mi-ar spune: ''ce cauti tu, aici, calator grabit si cat de gand sa mai stai? nu vezi ca nu ai nici un loc aici?''.... iar eu cu fata dezamagita i-as spune: '' nu stiu, cred ca m-am ratacit"... " ratacit?pai ce cauti?".... "nici macar asta nu stiu"... ''atunci inseamna ca esti in locul potrivit'' mi-ar raspunde colpilul, dar parca nu as fi atat de surpinsa de raspuns, este totusi unul real, plauzibil, adica cei mai multi din oamenii societatii cotidiene nu stiu ce fac sau ce vor sa faca, atunci cred ca ma integrez perfect. dar problema e alta: eu stiu ce vreau... inca vreau rasaritul mult asteptat...important e sa regasesc persoana sa il ofere... hmm...asta e mult mai dificil...

Oameni... viata...tu...

De ce visurile sunt atât de deșarte? de ce mă indrept mereu cărte greșeli? Azi merg a mia oara printre oameni și totuși sunt mai singură ca niciodată. Ca întodeauna totul în jurul meu se destramă și imi simt sufletul imortalizat  într-o perpetua cădere.  Stau pe treptele ce duc către  un drum ascuns... m-am pierdut de lume și nu știu încotro mă îndrept... Stau ascunsă după un monument ce are un chip bizar de fată și în același timp sec. Încotro se îndreaptă și ultima picatură de ploaie ce cade peste un oras pustiu căci toți   oameni au plecat să se ascundă de ei inșiși, căci nu mai suportă apăsarea propiilor  gânduri. De ce să mă ascund după aceleași veșnice aparențe când tot ce este în jurul meu nu sunt decât false minciuni? și parcă.... și parcă cineva stă pironit în fața mea ca un sfânt si plânge... Plânge cu lacrimi dulci căci văzându-l parcă pot să mă afund și mai mult în tristețea lui. De ce oamenii plâng?...De ce nu pot pur și simpu să trăiască fără să se mai gândească că mâine nu vor mai avea nimic din ceea ce au? În aceiași oglindă mă văd zilnic și niciodată nu mă regăsesc în ea că sunt mereu un om care a uitat mai inainte de toate să vadă tot ce o înconjoară.  Nici o culoare nu pare la locul ei  și totul este pal. Zbor și in același timp ma tem de o cădere din înaltul cerului,  în adâncul apelor sa mă înec în profunzimea albastrului. Sa mă întrec cu stelele? Ce întrebare...și ele necredincioase m-au condus la tine. Venite dinsă ascunsul Pământului m-au îndrumat pe vânt, direct catre cele mai înalte adâncuri. Tu, prinț de foc, îmi arzi sufletul când caut să te privesc in ochi, ma simt înalta când ajung la al tău gând. Dar tu, prinț ce cauți  nemurire nu vezi, nu simți, nu sti ca lumea-i o fantasmă trecătoare si un veșnic ideal de neatins?

Am ucis un inger...

Am ucis un inger...Am ucis un inger cu privirea... I-am ingropat sufleul adanc si m-am prefacut ca nu stiu nimic... Am incercat sa merg drept  fara sa ma abat din drum, dar privirea lui m-a impiedicat de fiecare data. Azi a murit un inger, l-am ingropat in prapastia sufletului sau, a cazut adanc lovindu-se de raceala unei amaraciuni izbitoare. Aripile-i inghetate zaceau in orasul de ceata si fum printr ruine si ganduri. Risipite , in zadar, amintirile uitate in ziduri pline de praf ce scurg pe cimentul gol si ultima speranta a carei deziluzie lasa in urma numai otrava, in cea mai pura stare.

 Otrava ce i se scurge din inima pulsand usor, lent si totdata agitat, patrunzand in fiecare celula din corpul sau. Cui i-a daruit visele sale ce tanjeau latent dupa implinire?  Il alunga atemporal simtamantul unei morti in van, iar mirosul parfumului sau mai mult ca oricand viata si neliniste ... Neliniste? Ce sentiment mai ciudat... ”Si restul? Cu restul ce fac? Cui ii dau toata durerea? cine primeste ca dar gandurile mele?  Cui ii las toata iubirea mea pala din cauza deziluziei?”  Trupul greu  si sangerand dupa un zambet si-l odihneste pe o banca, iar un vant mult prea crud vine din fata. Il cutremura si cade pe pamantul rece, intinde mana larg in fata  si lacrima finala curge ingetandu-i  sufletul..ajutorul nu mai vine... Cine sa se indure de un suflet ratacit si pustiu? De ce dintr-o data lumina calda si blanda se transforma intr-un vant nemilos? Poate asa a fost dintodeuna sau poate ca a devenit dintr-o data  mult prea cruda pentru un inger.  O lume ce dintr-o data nu vede ca e prea grabita sau e ea insasi prea ranita de propia cruzime si otrava.  Lasa capul in jos ascultand ultimele batai ale inimii ce inca mai pulseaza otrava transformata in venin....

De ce plang ingerii...?

Am vazut azi un inger plangand...se uita la mine,iar o lacrima ii curgea pe obrazul stang. Oare de ce plang ingerii? Cine poate oare sa ucida iluzia unui inger uitat in ragazul anilor...? Cum sa distrugi o speranta asa frumoasa si pura ca a lui? M-am uitat adanc in privirea lui... Era plina de o tristete aparte si profunda. Ai vazut vreodata o privire de inger? Se afla pe chipuri ca cele de copil sau oameni ce stiu dincolo de orice sa mai viseze... Cum il faci sa zambeasca atunci cand totul e pierdut sau cand a cazut atat de rau incat si-a frant inima in bucati? Cum sa mai lipesti o inima de inger cand nici macar nu poti sa il recunosti dupa chipul sau alb si vesel caci plange si sta ascuns dupa o  sfasietoare  tristete si durere? Ce cuvinte alese poti sa ii spui pentru a-l face sa mai uite tristetea? Ce cantece poti sa ii canti pentru a-i alina durerea? Am incercat sa alung un suflet ratacit din calea lui si l-am intrebat incotro merge... nu mi-a rasp nimic...probabil era prea grabit sa fuga pe un drum fara final. Probabil nu stie cum sa incerce sa nu fie un chip ce cauta o privire...si poate orice  privire, ci acea privire... ce te umple de emotie, acea marea iubire e acea persoana ce numai din privire te dezarmeaza, te face sa iti doresti sa nu ii pierzi privirea si sa o admiri de fiecare data de parca ar fi prima  data stiind ca nimic altceva nu mai conteaza....   Dar ce faci cand iti pierzi privirea intr-o  zare intunecata si rece... cand nu mai stii ce sa faci?...Cum sa trezesti un inger la viata cand moare... cand sufletul sau sta pustiit gata sa isi dea ultima suflare pe altarul suferintei...? Ai incercat vreodata sa ii ungi ranile cu speranta si sa ii dai sufletului sa bea putin din privirea din simplitatea unui suflet curat... Ai gasit vreodata un astfel de suflet...? Un sufelt de inger ce fara sa te intrebe sau sa iti ceara parerea iti da toata fiinta sa.. cum sa stii sa apreciezi un suflet daca nu are pe fata marca inocentei si sublimului.  Cum sa ii cunosti sufletul daca nici te uiti la el sa vezi de ce oare te urmeaza tacut fara sa te intrebe incotro mergi? Cum sa te prefaci ca ai uitat complet ceva ce stii ca mereu te-a insotit.Si daca da ai stiut cum sa il pastrezi?....Si asa Am ucis un inger..

Prea tarziu pentru mine

Si te inchid in bolul de cristal

Ce pentru tine l-am creat

Si te alung din al meu gand

Caci nu-mi da pace si  alint

Si te pierd din privirile

Ce  niciodata nu ai fost

Si ma ascund de-un gand hoinar

Ca de cel mai sfant altar

C imi e frica sa privesc

Ce o data ma ajuta sa traiesc

Si tip si urlu si strig

Si nimeni nu ma aude 

Si parca ce nepasare ma cuprinde

Cand ma gandesc la maine

Si o umba esti tot mereu

Si stiu ca va fi greu

Dar nu sunt un inger 

Din cer picat...

Si nu stiu ce e iubirea

Si unde vreau sa o gasesc

Caci nu vreau sa traiesc..

E prea tarziu pentru asta... 

Sau pentru mine...

Caci nu mai cred in iubire

Ai ucis, nu un inger

Ci o viata... caci nu are speranta

Ai ucis un om in viata

Ce trist! Si ce banal... 

Sa tot speri, sa visezi si sa pierzi.

Sa te ascuzi si sa nu gesesti

Si ma simt un cersetoare

Si un gand calatoare

Ce se pierde pe al vietii drum...

Caci e prea tarziu pentru mine

Sau poate pentru o iubire...

Un "fals" eu sau un fals "tu"

Dar totusi......dar totusi ce?.... ce, te motiveaza, de fapt sa te implici trup si suflet in viata asta plina de oameni perfizi.... cum poti sa treci peste atatea lovituri?... Sa te ridici de fiecare data si sa incerci sa speri ca va fi mai bine... cum sa nu te afunzi intr-o nefericita nepasare, dar in acelasi timp duceaga pentru ca te face sa nu mai crezi, sa nu mai speri, sa nu mai visezi la intr-un moment subit va fi mai bine sa mai frumos.... si atatea vise te fac sa crezi ca ar putea fi mai bine sau mai frumos.. stii ceva? nu esti decat un jalnic visator... un om ce inca mai are sperante in lucruri ce nu vor putea fi indreptate mai mult decat spre rau... sau spre mai rau... arunca-te in multitudinea de deziluzii pntru a te ridica mai tarziu si a cadea din nou... Spala-te de noroiul de care te-ai murdarit pentru a ajunge acelasi om "murdar" cu gandul ratiunii si cu sufletul. Te intrebi in ce momentai incetat sa fi tu? Poate in acela in care ai dat iubirea pe false valori sau principii... Ai ramas, de fapt, acelasi "tu" care da ceva mai fromos pe teama ca va fi la fel de rau ca pana acum...pe deziluzii desarte... si ce mai visator, visator ce nu indrazneste sa spere, sau sa incerce sa transforme un vis in realitate...

Poezie...

Sunt totul sau nimic
Sunt doar un gand soptit
Si sper sa ajunga la tine
Caci viseaza la implinire
Sunt o maestre in miciuni
Caci mai sper in minuni
Si sper in zadar
sa-ti deschid sufletul, dar...
Sunt vise desarte
Minciuni aruncate-n noapte.
Si inima bate naluca
Si bate nebuna
Si trpu-mi ingheata
Sufletu-i de piatra
Imi simt mainile pline de rugina
Stand in fata ta...

Ce caut aici? Pierduta-n zare..
Si tu vasand cu nepasare
La cine? Oare la ce?
Cand nu sunt langa tine
Si daca-i totul minciuna?
Si eu doar o naluca,
Un gand calator
Ce zoara la tine visator..

Arunc in zare sperante
Caci mi le-ai spart pe toate, in noapte
Le-arunc pe toate in stele
Caci m-ai pierdut pintre ele...
Am fugit de inima ta
Caci mi-a inghetat privirea
M-am ascuns de ea printre stele
Si am fugit din mainile tele.
M-am ascuns fara sa vreau
Sau m-am pierdut si vreau
Ca gandulo ce zboara la tine
Ce te saruta, te-alinta
Ce-ti cauta zadarnic iubirea
Ce spera sa-si gaseasca implinirea
Ce nu ajunge la tine...

Cum poti sa minti un suflet calator?
Cum m-ai mintit de-atatea ori?
Al cui suflet in zadar rataceste?
Cand iubirea nu o gaseste?
Al meu sau al tau?
Sau poate ma mint mereu...
Sau poate te-am gasit la greu..
Cand obosit cadea pe-o piatra
Oare tu l-ai ridicat la a soarelui raza?
S-astept la soare un semn, o speranta?
In acelasi loc ce enama iubire
Ca si chpul tau si-a ta privire?
La fel ca si sufletul ce te cauta
T-asteapta ca prima data...

Cautand castelul sufletului tau...

Si totusi te caut....si totusi nu te gasesc... si ma pierd in noapte incercand sa mai sper..de cate ori ai facut tu asta?... Poate de prea putine ori, poate niciodata, poate nu ai stiut cum e sa te pierzi in umba noptii..sa alegi descult dupa fantome....sa te pierzi in intuneric...sa te loveasca in fata ceata groasa a noptii... Si aici stau pierduta in fata ta, astept ceva, oare ce?... Poate acelasi lucru ce il cer de ficare data, un suflet cald si o inima curata.... Oare cine sa fie langa tine atunci cand te lovesc in fata gandurile nergre ale unei  minti pierdute pe cararile ascunse ale unui drum plin de obstacole imaginare si de fantasme...? Stand la portile de aur cersesc, porti inalte de nepatruns prin care vad castelul cel ascuns, un castel  plin de  comori... unele cum nu ai mai vazut... caci traind in lumea asta oarba uiti ce ascunzi in suflet... stai pierdut  in fata lunii ca in fata unei regine ascultand a mea poveste despre nopti si umbre, despre printi si printese... Povesti ce nu au fost spuse, povesti ce nu fost scrise, povestea mea si a ta, traind in castelul sufletului tau nu mi-a fost niciodata frig caci m-am incalzit la focul ce iti arde in suflet,   m-am pierdut pe cararile ce duc la tine si m-am ascuns de iubirea ta ca de cea mai mare groaznica fantasma... Am pierdut zile si nopti incercand sa inteleg de ce incerci sa ma faci sa ma pierd in marea din sufletul tau, sa  ma predau fara cea mai mica incercare de impotrivire, te cobor de pe altarul in care te-am urcat asemeni unui zeu... te cobor in zadar, caci nu reusesc nicidecum sa te privesc ca imi este imposibil sa ma uit in ochii tai diferiti de altatada  ce nu mai  exprima acelasi lucru... Sunt atat de diferiti si totdata aceiasi dintodeuna,  incerc sa te iau de mana si totusi nu reusesc sa ajung la tine caci am cazut in ia incercarea de ajunge la tine... Esti  atat de departe de mine si totusi nu reusesc sa te vad din negura cetii... de ce nu pot sa ajung la tine, poate pentru ca totusi pentru mine ai ramas urcat pe acel altar si in zadar incerc sa te cobor... Esti ascuns intre stele si nu pot sa urc la tine caci drumul ce m-a facut sa te caut este pierdut in negura  noptii. Cum pot oare sa ajung la tine din moment ce nu mai stiu cararea pe care o stabateam o data? Nu mai stiu cum sa ajung la tine sa te privesc, caci nu reuseesc sa iti intalnesc privirea ce o data o adoram. Nu esti langa mine si totusi te simt atat de aproape, esti o parte din mine pierduta undeva departe o parte, de fapt, atat de staina si totusi atat de cunoscuta. Esti cel pe care il astept si totusi cel pe care   nu rusesc sa cuprind in minte deoarece ratiunea nu ma lasa sa te cuprind in intregime caci mintea nu ma lasa... De ce oare incerc sa ajung la tine, cand pot oare sa te astept in tacere tanjind dupa sufletul ce ma facea o data sa ma las pierduta in noaptea neagra si sa incetez sa ma mai caut vreodata... Si totusi te astept inca...in tacere... te astept inca sa vi langa mine cu sufletul, caci un trup absent ma seaca si ma face sa uit de tot ce mai frumos intre noi... bucuria de a fi doar noi doi... goi in suflet unul fata de altul privindu-ne in ochi...

jurnal pentru suflet...

             Totul începe ușor, o privire, un zâmbet, o speranță, un vis, sau poate o dorință de cunoaștere, apoi devine mai mult. Îți dorești să menții acel ceva ce e total diferit de totul de până acum, poate e același lucru ce te face să zâmbești, să cauți dincolo de aparențe. Putem face multe lucruri, dar ce vrem să facem cu adevărat nu spunem în cuvinte, păstrăm secret adaânc ascuns în suflet, secrete cu ceea ce ne dorim de parcă cineva ne-ar putea spulbera visele doar cu o privire, cu un zâmbet ironic sau cu un gest menit să ne arunce în deziluzie. Păstrăm în suflet adevărate comori pe care nu le lăsăm ca nimeni să le vadă, să le cunoască de frica a ceva. Ce frică? De ce? Nu știm… sau poate că știm, dar nu recunoaștem pentru că sentimentele noastre sunt atât de sensibile încât la cea mai mică adiere de vânt s-ar sparge în mii de bucăți asemenea unor cioburi de oglindă ce o dată spulberate nu mai pot fi refăcute niciodată, chiar dacă reușești să te vezi prin acele rămășițe știi, de fapt, că nu va mai fi nicodată la fel..  

             Câteodată uităm să mai trăim cu adevărat, ne lăsăm duși de uraganul vieții și uităm să fim noi, e un fel de furtună ce ne impiedică să vedem peisajul pentru că agită toată natura transformând totul în haos. Haos ce poate fi remediat numai prin liniște, pace și poate multă meditație. Oare mai poate fi refăcută acea liniște din moment ce totul rămâne distrus? Poate că totuși nu ar trebui să încercăm mereu să revenim la valori pierdute, ci să le adaptăm, să le valorificăm, să le modelăm la cele deja existente. Să le modelăm ca și cum am  modela un chip de lut, încercând să zămislim cea mai frumoasă creatură de pe Pământ. Din clipa în care acel lucru nu reprezintă ceva de care chiar la a miia privire să ne facă sa ne minunăm, de să vrem să continuăm a schimba? Pentru că asfel ne rănim, răni ale sufletului ce chiar la cea mai mică atingere sângerează provocând mari pierderi, chiar și după ani în care nu au mai fost atinse, făcăndu-ne să ne uităm în uraganul vieții pe care  nu am reușit niciodată sî îl evităm.

...noi, oamenii, ce trist!

Suntem oameni fara suflet, nu stim sa apreciem ce avem langa noi si mai ales valorile dintre noi, preferam cantitatea in loc de calitate... cream fantasme ce ne urmaresc pe drumuri intunecoase si singuratice caci nu stim sa fim noi, sa fim persoane individuale de ceea ce vedem in societate, ne cream o lume falsa si amara. ce suntem noi sa ne facem ca putem judeca pe ceilalti sau sa impumen false valori...?  suntem doar niste umbre pe pamant in fata unei valori supreme... ce valori? aceea a bucuriei de a trai... de fi ceea ce suntem, de a accepta oamenii dupa propia modalitate de a fi si de a gandi...caci inca nu suntem capabili de a face asta.... ci doarcriticam si aplicam exigente pe ca nu suntem capabili sa le respectam...trist... ne ascundem in imagini fase si ne prefacem ca suntem oameni..si mai ales oameni fericiti, cand de fapt te intrebi: „ce fac eu aici?”...

Indemn...

Si totusi speri, si totusi crezi ca va mai fi un nou cuprins in  viata, cauti o speranta  intr-un chip de ceara...  lumina intr-un nor de praf...spranta in dezamagire... si totusi te arunci in prapastia dezamagirii si te las purtat de valurile dezamagirii. ceea ce cauti tu sunt decat sperante aruncate in sageata vietii purtate de gandurile sufletului. Si cand te-ai aruncat in cea mare aventura din viata ta nu te lasa purtat de ganduri gresite si mergi drept, caci aruncandu-te in prapastii de foc vei simti arsurile suferintei si te vei lasa prada celui mai mare dusman din viata ta...suferinta... si dacase va topi acel chip de ceara?.... tu vei ramane doar cu sperante desrte si distruse..ce cauti nu sunt decat idei ale unui  sfinx pierdut in asfintit, continta unei vieti demult uitate...unor ganduri de mult apuse....ce cauti?... fericire...?.....nu cauta nimic, asta e micul meu indemn....caci vei gasi ce nu vrei....

Si totusi?.... tu ce speri?

Te pierzi in drumul cel pustiu...
Incercand sa fii ce n-ai mai fost
Sa faci ce n-ai facut...si totusi fara rost
Caci tu nu ai gasit acea lumina ascunsa
In privrea nici unui inger
Pierdut din cer...
Ce vis! Sa cauti nemurire...
Cand viata are un inceput
Si un sfarsit ca o sclipire
Intr-o secunda sa poti gasi
Ce ai cautat mereu si...
Si atunci pe loc sa pierzi
Intr-un neant fara de speranta
Te arunci cu fiinta
Parca fara de viata
Cand tot ce ai gasit
Credeai ca poate fi iubire
Mai speri? La ce? La vise?
Cum? Nu ai aruncat inca in marea
Plina cea de nepasare
Sperantele desarte si pline de culoare?
Si ai ramas un visator
Ascuns in vremea anilor
Pierdut pe o alee de sperante
Cu vise si podoabe-n par
De flori si de culori naluce
Alergi nestingherit pe drumul vietii
Pierdut de trenul tineretii
In zorii unei zile fara de romante
De iubire? Nu...
Caci aceasta ti-a scapat din graba
Cand te-ascundeai de soarta.
Si ai dori sa scapi de tot?
Dar nu poti ca ti-ai pierdut biletul
De la intrarea din trenul
Ce te-ar fi condus pe carari nebanuite
Dar totusi mult dorite... mai vrei?
Hai urca in cer pe-un nor...
Sa cauzi zana zanelor
Si gasind in loc iubirea
Dar fara ea, fericirea
Unde sta ascunsa?
In noaptea neagra cea nepatrunsa
Si cand te spierzi?
Cand speri la la vise de nemurire?
Nu.... te amagesti in zadar...
Cand tot ce vreai e langa zid
Pierdut in al orasului mireasma