Iubire, iubire, iubire...

Dragostea...eeeh ce visatori ne face ea... Dar ce faci cand visele nu se implinesc si ne trezim la realitate. Cum te trezesti din euforie fara sa te simti parasit, tradat sau mintit....si asa se nasc in sufletul nostru sentimente atat de dureroase.... uiti ca exista cineva ce te poate face sa zambesti larg.

Ma gandesc adesea daca oamenii ce trec grabiti pe langa mine pe strada mai stiu ce inseamna ore tranformate in secunde in niste ochi ai unei persoane ce poate face totul sa zboare.

Nu, tot ce scriu acum nu sunt rezultatul unei unei visatoaare, ci ma gandesc: ce sunt acele lucruri ce te fac sa renunti, sa te lasi prada unui sentiment, sau altfel e mult prea sistematic poate o combinatie potrivita aunor elemente ce ne incanta? Si totusi ma intreb: ce e iubirea, atasamentul fata de o anumita persoana, dar nu orice persoana, numai ''alesul'' sau ''aleasa''.

Liiceanu spunea ca ceea ce ii protejeaza pe oameni de o posibila prabusire psihica e asa-numitul "sistem de iluzii"- adica iluzia ca totul poate fi bine, ca poti iubi sai fi fericit, sau ca aceasta lume poate fi buna. Trist, trist sau adevarat? Adica daca chiar totul este o iluzie si noi avem acest ''sistem de iluzii'' doar ca pe un fel de scut protector impotriva realitatii?

Oare nu este iubirea asa cum spune el mila fata de noi insine proiectata asupra altcuiva? Poate sa fie iubirea doar acest un fel de mila? Se poate sa existe doar aceste tipuri de mila? Mila, iubire, atasament, disperare, ura? Poate sunt nuante ale aceluiasi tip de sentiment? Parti negative sau pozitive ale unui sentiment unic fata de lume, sau persoana. Poate atasamentul sau dorul sunt fetele aceleasi monede, la fel ca si iubirea sau ura...?

Ceea ce este si mai greu de inteles este usurinta cu care ne lasam calcati in picioare doar de dragul amorului...iubrii fata de o persoana, sentimentul ca daca ne vom lasa madria la o parte sii ii vom face pe plac poate ne va privi cu respect sau poate de ce nu, cu aceiasi iubire. Dar totul sunt niste iluzii si asa se prabuseste un sistem de iluzii si apare '' trezirea la realitate'' sau depresia...? Cum ne cufundam apoi in visare din nou...doar iubind....sau creandu-ne ul alt sistem de iluzii, mai puternic, mai bun...mai real...

Iubire rationala sau irationala iubire?...

De multe ori m-am intrebat, chiar daca poate fi considerat in zadar, ce este iubirea? Daca poate, fie stiinta prin biologie, hormoni,etc fie romantismul sau chiar religia sa o explice... totul in schimb mi se pare amagitor. Nu este vreau sa anunt inca de la inceput un gand fluturatic sau visator, ci poate frica...frica fata de ceea ce simtim.

Cum poate un om care iubeste sa renunte, de multe ori la demnitate, la mandrie. Si da zic corect, mandrie pentru ca, desi este considerata un pacat in religie, intr-o lume a arogantelor si a legii celui mai puternic acest pacat numit mandrie, este un rau necesar. De ce ajunge acest biet cersetor de iubire sa venereze , iubitul/iubita de langa el asemeni unei zeitati? De ce i se preda intru totul fara sa se mai gandeasca la consecinte? Putini oameni in zilele noastre mai indraznesc sa dea totul pentru un zambet, o privire sau o imbratisare sincera...

As putea spune ca acest lucru e trist... dar nu e asa, e doar unul real. Putini oameni mai au acea nebunie, dar nu stiu sa zic daca acesta e un lucru bun sau rau, nu vreau sa critic, nici sa laud, doar sa precizez si sa analizez niste lipsuri, sau posibile lipsuri ale unei lumi defectuoase, rigide si arogante. Dar analizand acest lucru in substraturile sale ma gandesc la ceva: nu cumva cei care cer iubire au, de fapt, nevoie acuta sa simta un control absolut al persoanei de langa?! Nu zic aceste lucruri in zadar, ci doar din cauza urmatoarei idei: persoanele ce se hranesc cu iubire si nu pot sta fara ea, atunci cand cer iubire stiu ce implica ea; atasament, chiar cateodata dependenta, afectiune sau iubire si alte sentimente de genul asta care in realitate te fac dependenta de persoana iubita.

Astfel acele persoane( cele care cer iubire) stiu in mod instinctiv asta, deoarece si la ele se intampla acelasi lucru si ''reclama'' o dependenta celui de langa ei de ea. Cu alte cuvinte mai simple: X iubeste pe Y, astfel X stie ca Y este dependent de el pentru ca la urma urmei si X este dependent de Y;numai ca nu arata cat Y. Si asa ''se duce pe rapa'' toata independenta si libertatea lui Y, acest lucru intamplandu-se cu acordul lui (cel al lui Y).

Ce se intampla atunci cand cel de-al doilea nu este rasplatit pe masura asteptarilor, apar sentimente contrare iubirii, nascute in esenta, din aceiasi, cauze sau altfel spus aceiasi persoana. Insa ajungand la aceste idei am putea concluziona ca iubirea sau celelalte sentimente, aferente sau contarare iubirii, sunt cauzate oameni, in interiorul sufletului (ca eu cred asemenea religiei ca ''sediul'' constintei este in suflet, sediul constintei si al sentimentelor) si sunt dedicate oamenilor. Dar oamenii nu stiu ce sa faca cu ele si cum sa le foloseasca intr-un mod cat mai pozitiv si asta chiar este trist.

De aici apare o dilema: de ce oamenii asteapta mereu sa primeasca ceea ce dau? nimeni nu ii asigura la inceput ca asa se va intampla, dar mai ales nu se asteapta ca sentimentele celor de langa ei sa nu fie identintice (caci logiga sustine indarjita principiul indentitatii, conform caruia nu sunt doua lucruri identice in lume, realitate). Oamenii sint diferit mai ales se exprima diferit, iar atunci cand exista un ''deficit de sentiment''(sa folosesc acest temen ce mi se pare ca este chiar putin comic in comparatie cu tema) ce fie este ascuns, fie este receptat gresit de cel in cauza. Dar regulile nescrise ale junglei ne indeamna sa ne ascundem trairile cele mai interioare pentru ca cei de langa noi sa nu profite de ele, astfel ajungem la concluzia ca de doua ori aici este vina ceui care da iubirea. Si nu vreau sa fie inteles ca un ton ironic, ci ceea ce este, adica o concluzie reala si sincera deoarece in societate si mai ales in iubire trebuie aplicat acel motto ce spune ca fiecare om trebuie sa dea ce primeste. Deci el atunci de ce sa dea iubire cand primeste control, sau nu cumva cel ce incearca sa controleze vrea la urma urmei sa fie controlat? Misterioasa dilema... si totdata o alta idee de gandit si disecat...