De multe ori m-am intrebat, chiar daca poate fi considerat in zadar, ce este iubirea? Daca poate, fie stiinta prin biologie, hormoni,etc fie romantismul sau chiar religia sa o explice... totul in schimb mi se pare amagitor. Nu este vreau sa anunt inca de la inceput un gand fluturatic sau visator, ci poate frica...frica fata de ceea ce simtim.
Cum poate un om care iubeste sa renunte, de multe ori la demnitate, la mandrie. Si da zic corect, mandrie pentru ca, desi este considerata un pacat in religie, intr-o lume a arogantelor si a legii celui mai puternic acest pacat numit mandrie, este un rau necesar. De ce ajunge acest biet cersetor de iubire sa venereze , iubitul/iubita de langa el asemeni unei zeitati? De ce i se preda intru totul fara sa se mai gandeasca la consecinte? Putini oameni in zilele noastre mai indraznesc sa dea totul pentru un zambet, o privire sau o imbratisare sincera...
As putea spune ca acest lucru e trist... dar nu e asa, e doar unul real. Putini oameni mai au acea nebunie, dar nu stiu sa zic daca acesta e un lucru bun sau rau, nu vreau sa critic, nici sa laud, doar sa precizez si sa analizez niste lipsuri, sau posibile lipsuri ale unei lumi defectuoase, rigide si arogante. Dar analizand acest lucru in substraturile sale ma gandesc la ceva: nu cumva cei care cer iubire au, de fapt, nevoie acuta sa simta un control absolut al persoanei de langa?! Nu zic aceste lucruri in zadar, ci doar din cauza urmatoarei idei: persoanele ce se hranesc cu iubire si nu pot sta fara ea, atunci cand cer iubire stiu ce implica ea; atasament, chiar cateodata dependenta, afectiune sau iubire si alte sentimente de genul asta care in realitate te fac dependenta de persoana iubita.
Astfel acele persoane( cele care cer iubire) stiu in mod instinctiv asta, deoarece si la ele se intampla acelasi lucru si ''reclama'' o dependenta celui de langa ei de ea. Cu alte cuvinte mai simple: X iubeste pe Y, astfel X stie ca Y este dependent de el pentru ca la urma urmei si X este dependent de Y;numai ca nu arata cat Y. Si asa ''se duce pe rapa'' toata independenta si libertatea lui Y, acest lucru intamplandu-se cu acordul lui (cel al lui Y).
Ce se intampla atunci cand cel de-al doilea nu este rasplatit pe masura asteptarilor, apar sentimente contrare iubirii, nascute in esenta, din aceiasi, cauze sau altfel spus aceiasi persoana. Insa ajungand la aceste idei am putea concluziona ca iubirea sau celelalte sentimente, aferente sau contarare iubirii, sunt cauzate oameni, in interiorul sufletului (ca eu cred asemenea religiei ca ''sediul'' constintei este in suflet, sediul constintei si al sentimentelor) si sunt dedicate oamenilor. Dar oamenii nu stiu ce sa faca cu ele si cum sa le foloseasca intr-un mod cat mai pozitiv si asta chiar este trist.
De aici apare o dilema: de ce oamenii asteapta mereu sa primeasca ceea ce dau? nimeni nu ii asigura la inceput ca asa se va intampla, dar mai ales nu se asteapta ca sentimentele celor de langa ei sa nu fie identintice (caci logiga sustine indarjita principiul indentitatii, conform caruia nu sunt doua lucruri identice in lume, realitate). Oamenii sint diferit mai ales se exprima diferit, iar atunci cand exista un ''deficit de sentiment''(sa folosesc acest temen ce mi se pare ca este chiar putin comic in comparatie cu tema) ce fie este ascuns, fie este receptat gresit de cel in cauza. Dar regulile nescrise ale junglei ne indeamna sa ne ascundem trairile cele mai interioare pentru ca cei de langa noi sa nu profite de ele, astfel ajungem la concluzia ca de doua ori aici este vina ceui care da iubirea. Si nu vreau sa fie inteles ca un ton ironic, ci ceea ce este, adica o concluzie reala si sincera deoarece in societate si mai ales in iubire trebuie aplicat acel motto ce spune ca fiecare om trebuie sa dea ce primeste. Deci el atunci de ce sa dea iubire cand primeste control, sau nu cumva cel ce incearca sa controleze vrea la urma urmei sa fie controlat? Misterioasa dilema... si totdata o alta idee de gandit si disecat...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu