Tocmai am deschis un blog nou....Motivele sunt simple...fiecare trecem prin schimbari, unele sunt irevesibile (nu conteaza daca bune sau rele, sau poate pur si simplu evoluam), dar aceste schimbari m-au determinat sa realizez ca nimic ce pana acum nu ma mai definea. Incepand de la unele lucruri simple ca gustul pentru haine sau culori preferate si terminand cu unul din cele mai profunde pentru mine: SCRISUL. Asa ca procesul a fost lung, plin de victorii sau infrangeri (la nivel moral sau psihic, caci in viata de zi cu zi sunt bine, cred...sper), iar rezultatul incepe sa fie vizibil pentru unele priviri mai sensibile, ca sa spun asa... Sper ca rezultatul sa va placa si astfel sa reusuti sa vedeti Cuvintele mele din umbra, o umbra blanda si calda, iar pe alocuri rece si incarcata de prea multe trairi, caci asta este, cred eu, motivul pentru care scriem, acela de a ne vindeca de demoni interiori....Inainte de a incheia vreau sa mentionez ca nu toate scrierile triste sunt momente tragice pentru mine, ci doar momente in care imi curat gandurile de gandurile care nu vreau sa aiba loc in sufletul meu. Va astept sa vizitati noul meu blog, daca acesta va va tenta, sau scrisul va fi pe gustul Dvs... Va astept cu drag.

http://cuvinte-din-umbra.blogspot.com/

Eu si atat......

Mintea imi este plina de ganduri goale, trupul rece si tu stai in fata mea privindu-ma cu acei ochi goi, desi esti aici dintodeauna eu te simt ca un strain pe care il zaresc pentru prima data in viata mea. Si imi este asa de teama, un aer rece imi incheata sufletul, imi doresc sa pot pleca de aici, sa intorc pagina si sa uit totul, dar cum putem uita asa usor ceva ce la momentul potrivit inseamna mai mult decat ani intregi seci. Dar ochii nu mai privesc la mine, ci la tine si asa imi las capul jos si plec. Plec cu urma de regret ce mi-a mai ramas, pana la urma se va stinge si ea.
Caci am sters de pe fata ta orice urma de regret din momentul cand am vazut ca visul nu poate fi decat atat vis. Iar tu ai sters din sufletul meu si putina tristete ce mai imi ramasese....

Dialogul singuratatii se duce in doi, intre suflet si judecatorul suprem...acel judecator aspru ce arata cu degetul si cea mai mica scapare. Te intrebi catre cine? Catre tine, caci nu este mai mare calau decat tu si nu exista mai mare rusine decat a ta fata de tine.... Cand soarele apune intunericul se lasa peste toata scena....acea scena unde iti joci de fiecare data rolul, iti spui corect replicile, si cand ai terminat te retragi....unde? In tine, in sufletul tau pentru a-ti asculta sentinta, sentinta data de judecator ce te face sa te simti la fel sau chiar mai jalnic decat data trecuta.

Dar cati oare dintre noi fac asta? Cati se retrag pentru a-si da seama de greselile lor? cati se gandesc ca maine au o noua sansa sa indrepte lucrurile aratand ca nu sunt inca unul din multime ce isi cara tacut pasii, ci iasa din acea carapace ce foloseste ca scut moralizator.

Si asa pleca linistit capul ascultand pedeapsa ce ii revine....suferinta, si gandul ca greseala ii apatin ca sunt doar ale sale, ca nu a fost capabil sa isi calce pe suflet si sa ia alegerea corecta. Asa face de fiecare data, dar azi...azi nu lasa capul in jos, ci il ridica cat mai sus...atat de sus incatnu vroia sa vada pe nimeni, sa fie doar el si atat. Orice gand imi este patruns de idei goale fara continut sau viata, caci zac aici de prea mult timp. Le voi aduna incet, incet si le voi reface, le voi reface astfel incat sa vad numai eu prin ele, sa pot sa imi vad prin ele, toate sperantele, iluziile sau nazuintele. Pe cele care nu se mai pot aplica le voi scimba si le voi arunca la cos, caci tot ce as putea fi eu vreau sa ramana cunoscut doar de mine.
(nu incerc sa ii dau sens, incerc sa imi linistesc gandurile goale)

Posibilitati....

Viata....atat de nesigura de la o zi la alta....Pariezi, de fiecare data, pe iubire, cariera...viata de familie...Dar ce faci cand totul in jurul tau se destrama, cand viata se incapataneaza sa iti arate ca te-ai nascut sa pierzi, ca meriti mai putin, decat cei din jurul tau....? Sa crezi ca nu esti suficient de bun incat sa meriti, nu toate cele mentionate mai sus, ci macar una. Orice forma ar lua aceasta gandire inseamna sa te devalorizezi sau subapreciezi.

Poate ca greseala realmente se afla in alegerile noastre, in faptul ca nu stim sa vedem ce este mai bine pentru noi. Dar intr-o lume a schimbarilor cine ne poate garanta ca un pas sau altul este mai bun sau nu pentru noi. Ceea ce este cu adevarat greu pentru noi sunt decizile cele mai dure. Cele definitive, dar din nefericire de cele mai multe ori le luam in graba sau nu le "digeram" asa cum trebuie, pentru a fi convinsi ca totul se afla sepre binele nostru. Sau poate ca binele nostru nu este cel care il vedem noi...si atunci....suferim, ca ne facem chiar noi asta in mod intentionat, sau nu.

In momentul in care incepi un drum este greu sa renunti la el, dar ce faci atunci cand el nu duce nicaieri, unde gasesti resursele pentru a continua? Nu vreau sa renunt, la nici o hotarare luata pana acum...nu cred ca as avea puterea necesara sa ma intorc din drum si pornesc din nou...Imi este frica si bangui de fiecare data dupa un semn, un semn ca pot continua. Chiar cand toata lumea imi spune ca ar trebui sa renunt eu ma incapatanez mereu sa cred ca am dreptatesi ca acel semn exista si intr-un loc pustiu. De cele mau multe ori oamenii te catalogheaza drept nebun...ei si ce..sunt o nebuna...caci numai un nebun se incapataneaza sa spere si sa traiasca mereu cu aceiasi incedere in oameni....De multe ori si eu simt ca m-am saturat de mine.....dar nu pot sa ma schimb. Asa sunt eu....

Unde e ascuns acel izvor nesecat de speranta, as vrea sa aflu ca sa il gasesc si sa il sec, pentru ca daca nu ma seaca el pe mine de viata. Va continua...

Fiecare drum isi are pretul....

Orice gand pare nimic in comparatie cu un cuvant, iar orice cuvant pare nimic in comparatie cu un gest, orice gest pare nimic cu....cu ce? Unde trebuie, de fapt, sa opreasca dorinta umana de mai mult? Poate acolo unde, in realitate ar trebui sa se termine dorinta noastra de a obtine tot mai mult ( si aici nu ma refer la avaritie), in a dori sa fim cat mai buni, cat mai destepti, cat mai, cat mai.... Fiecare drum isi are pretul....? da, asa e...din pacate. Atunci cand vrem sa facem ceva, sa urmam un drum, un vis, o iluzie, ne asumam de la bun inceput ( voit sau nu) o multime de riscuri. Ca de exemplu, sa esuam, Muncim ptr ceva si riscam in orice moment sa ne trezim cu mainile goale, cu sufletul gol, cu sperantele la pamant, si cu visele facute praf...

Mda....nu e corect...Nici viata nu e corecta, viata, oameni, poti spune ca Dumnezeu te pune la incercare....Dar de ce sa pui totul in seama lui Dumnezeu saracul, cand si asa are o planeta intreaga de condus. In realitate pana si a merge pe strada e mult foarte riscant, dar a-ti asuma "greseala" de a-ti implini visul...? Orice gest pe care il facem e incacat de o anumita semnificatie, iar aici orice idee scrisa ascunde de trei ori mai multe ganduri, si poate triplul lor sentimente.

Atunci insa, cand ne incapatanam sa ne indeplinim visele alegem sa luptam pentru ceva atat de nesigur incat mereu esti de parca ai tine in mana nisip...posibilitatea de a-ti scapa printre degete e enorma.....si ce faci....nu mai risti?.....ei bine in sensul asta sunt o nebuna convinsa....

Idei, ganduri

Iarna......aceiasi poveste de fiecare data, zapada alba, frigul, linistea, piesajul de vis...amorteala de afara....Este foarte placut sa stai in casa la o cafea sau un ceai si sa privesti inghetul de afara, la fel ca si cand esti afara si te gandlesti la cat de placut este in casa... Dar de fapt la ce gandesti cand iti zboara mintea la acasa? La confortul ce te asteapta? La linistea din casa? Sau la persoanele dragi care stii ca sunt acolo pentru tine?

De ce trebuie sa fie Craciunul sa ne amintim ca suntem oameni? Ca iubim, ca plangem, ca radem, ca ne intristam, ca traim.....ca putem fi mai buni......? Si tot pentru ca vine Craciunul aruncam sute de lei pe mancaruri pe care in mod normal nu le cumparam? Suntem prin natura noastra risipitori,ani aroganti, neincrezatori, risipitori......risipitori in tot....bani, viata, iubire.....Singurul lucru pe care nu l-am vazut si nici nu l-am simtit iana asta a fost spiritul sarbatorilor.....Cred ca cel mai pregnant sentiment al meu a fost o enervanta oboseala si adanca tristete....care parea ca vine dincolo de gandurile mele...parca de undeva din adancurile sufletului meu....

Un sentiment ciudat...parca as fi vrut sa alung din gandurile mele toate persoanele care intr-un fel sau altul m-au dezamagit...... as vrea sa pot sterge dintr-o data tot ce nu vreau sa imi amintesc sau ce nu as fi vrut sa traiesc....dar astea cred ca ar fi prea multe...din pacate...cred ca s-ar insuma undeva la peste 70% din viata mea....si numai cand ma gandesc la asta imi aduc aminte cat de frustranta este viata mea de pana acum. Ma uit adesea la zapada de afara si ma uimesc de fiecare data cat de frumoasa este, alba, fina, senbilila, caci se poate topi foarte usor...dar totusi atat de daunatoare cateodata, atat de rece........

Ceea ce nu reusesc niciodata este sa fiu la fel de rece ca ea, iar asta ma intristeaza si ma face de fiecare data sa sper cu aceiasi inocenta si prostie. De ce ar fi lucrurile mai bine de data asta? Intervine, din nou, aceiasi nedreptate unii primesc totul de-a gata altii nimic...si ce muncesc sa obtina pierd...si mai au si ghinion cat cuprinde......

Drumu-i lung.....cararile adanci.....poate reusesc data viitoare sa scriu ceea ce vream sa scriu....

Myra

Soarele stralucea puternic, caldura si linistea trecatorilor grabiti tradau o toamna tarzie ce in mod normal trebuia sa semene a amorteala si frig. Pe fata fiecaruia era prezenta in mod tacit o multumire profunda pentru una din cele mai caldurase zile de pana atunci.

Aleile parcului pe care le travesa zilnic si bancile dese o indemnau sa se intinda si sa zaca asa la soare acest lucru facand trecerea prin parc un adevarat test de rezistenta spre deosebire de zilele in care era frig si abia astepta sa ajunga in clasa la caldura. O intrebare nu ii dadea pace deloc: de ce o astepta Anlym de fiecare data de la iesirea de la ore si o insotea tacut pana acasa?

Daca se intampla sa aiba mai multe ore ca ea reusea sa faca ceva astfel incat sa plece mai devreme. Dar de ce?

O tristete adanca se ascundea in fiecare coltisor al fiintei sale asemenea intunericului ce cuprinde o incapere parca ar reusi sa o detina, iar fiecare luninita nu reuseste sa descopere decat parti mult prea mici pentru a face un intreg. La fel isi simtea si ea sufletul rupt in mii si mii de bucati, nereusind sa vada imaginea de ansamblu, adica motivul clar al dezamagirii sale. Stia doar ca fiecare motiv participa intr-un fel sau altul, dar nu masurile exacte.

Zari in fata sa o figura cunoscuta ceea ce o irita caci ii lipsea si cea mai mica dorinta de a deschide gura in scopul unei convesatii de politete, asa ca pleca in pamant privirea pentru a evita orice contact vizual. Facuse acest gest ca pe o ultima incercare de a evita un chin inutil chiar daca stia ca va fi trasa din nou la raspundere ca nu e atenta pe strada si nu saluta prietenii parintilor, dar gandul ii zbura mereu doar la caietul de notite nefolosit inca si primele ganduri ce ii vor umple paginile.

Acesta era refugiul sau pentru toate frustrarile, o portita de iesire spre lumea in care nu trebuie sa isi ascunda sufletul de teama ca va fi ridiculizata pentru "aspiratiile ei mult prea inalte", gandul i se intuneca cand isi aminti cum il pieduse pe cel vechi fugind dupa autobuz. Sentimentul asta o intrista asemenea cum te doare cand iti dai seama ca ai pierdut o parte din tine, din sufletul tau, durerea semana a dezorientare, lipsa unei apartenente sau chiar pierderea unui prieten drag...cel mai drag caci acele pagini insemnau singurul prieten adevarat avut in atatia ani. Si totusi cum il scapase?

In contradictie cu veselia de afara, Mira se simtea tot mai trista si mohorata. Vantul usor, dar rece o deranja deoarece ii incurca parul dificil, iar soarele ii parea mai mult enervant decat placut.

Razele ii luminau parul castaniu, iar ochii de un verde crud- inchis tradau o tristete aparte ascunsa adanc in suflet. Fata alba, fara insa sa para palida radia de caldura iar toate trasaturile corpului ii erau in contradictie. Spatele nu il tinea drept ca de obicei reusind sa ii ascunda elenganta miscarilor ce ii completau perfect replicile bine gandite, cateodata intepatoare alteori sarcastice, ce resuseau de fiecare data sa trezeasca simpatie sau respingere. Hainele casual, perfecte pentru iesiri sau plimbari, dar nu pentru scoala aveau intentia de a sublinia falsa rebeliune, deoarece acea dimineata era una din putinele zile in care isi permitea insasi sa aiba aceaisi neapasare caracteristica fiecarui elev. Pentru ca aceste momente erau foarte rare nici un profesor nu ii zicea nimic, iar in ziua respectiva nu era ascultata sau intrebata ceva, decat daca prezenta interes pentru subiect sau ora. Atitudine ce se putea asemana mai mult cu un pact secret, consimtit mental intre profesori. Pact ce il intuia si care o enerva de fiecare data, caci astfel de zile erau singurele erau singurele in care isi putea exprima "rebeliunea" si nemultumire generala. Vazand acestea doar ca pe motive de a-i arata care ii este locul si de a-i aminti ca ea, de fapt, este opusul, blanda, supusa, eleganta si docila.

In fata ei zarea inca o figura cunoscuta pe care dorea cu tot dinadinsul a o evite, dar pentru asta trebuia sa piarda autobuzul spre spre scoala. Se hotari sa o infrunte, mergand in aceiasi postura cu capul plecat si aparent cu mintea in alta parte.

- Buna!

- Hm.... mai nou ma astepti si la autobuz?

- Aaaa...nu eu m-am trezit mai devreme si vroiam sa te vad. Putem sa ne intalnim dupa ore?

Anlym si Mira, poveste partea 2

Viata se scurge iremediabil si printre momentele ce simti ca traiesti cu adevarat si ce faci intre timp? Traiesti. Traiesti asa cum poti, cu toate tristetile, bucuriile, deceptiile si tot ce te apasa. Stii tu oare calator neobosit ce ascunde sufletul meu? Stii tu oare ce nu voi putea niciodata sa rostesc, vei putea citi in ochii mei cuvinte ce nu voi putea niciodata sa le rostesc.... va fi vreodata imbratisarea ta tacuta balsamul ranilor mele? ... 'Maine...dar azi ce are?' Si asa se trezi din visare..

- De cand ma urmaresti?

-De cand ai plecat. Vream sa ma asigur ca ajungi cu bine acasa.

- De ce te prefaci cca iti pasa?

- Eu? Sa ma prefac ca imi pasa?De ce nu poti sa intelegi ca imi pasa cu adevarat de tine... nu te iubesc...dar esti foarte importanta pentru mine.

-Hm....ce usor e de zis: 'nu te iubesc'. Te rog frumos sa ma lasi singura, ma descurc.

- N....nu pot....

- Insist...chiar nu pot si nu vreau sa fiu cu tine acum...Vreau sa ma plimb singura.

- Uite merg in spatele tau, tacut, linistit, vreau doar sa ajungi in siguranta. Te rog frumos!

Pleca fara sa ii mai spuna vreun cuvant,ochii ii erau goi, privirea nu mai exprima nimic, iar veselia ce o data se oglindea in ochii ei, nu avea nici o urma de speranta. Nu era capabila sa simta nimic, nici bucurie, nici tristete, caci sufletul amortit se trezise atunci la atentia lui, iar acum era incremenit in aceasta situatie din care nu putea sau nu vroia sa iasa. Obrazul fraged de alta data era acum incarcat de nesiguranta, se gandea la multe lucruri, dar mai putin la o modalitate de a iesi din starea asta, stare ce reprezenta de fapt doar o exteriorizare sincera a tot ceea ce simtise ea pana atunci. Intelesese oare el ca aceste lucruri se petreceau in sufletul ei, ca tot ceea ce vedea el acum era doar o parte din ea.

Mintea ii zbura adesea la el, ce mergea linistit, rabdator in spatele ei, voia sa il intrebe de ce o mai urmeaza daca nu o iubeste, el trebuia sa mearga pe drumul lui spre casa, dar el totusi o urma, devotamentul lui nu se putea explica. In plus toate gesturile lui nu explicau in nici un fel toata atentia lui din ultimele zile, acum se intreba ce facuse totusi cu foaia o luase, o lasase acolo, de ce trebuia sa intrebe lucruri atat de nesemnificative, atat de prostesti. De ce o ranea cu neincrederea lui, ghicise el oare ce isi dorea ea in acel moment? Nu. Fiecare moment trece, iar gestul potrivit de acum 2 minute nu isi mai poate avea rostul caci multe ganduri se pot naste si pot piere in acest interval de timp.

Mergea linista pe strada plina de masini si de oameni, dar trecea lina de parca nimic din tot ceea ce o inconjura nu exista, doar ei doi. Se opri brusc,se intoarse spre el si astepta sa o ajunga.

- Cel putin hai sa mergem impreuna, ma simt mai in siguranta asa, dar nu vreau sa zici nimic.

Incuvinta din cap si mergeau asa impreuna. El o privea neincetat parca de nicaieri s-ar fi nascut o iubire, dar atunci de ce sustinea contrariul? In realitate grija fata de ea, era cauzata de tristetea brusca a Mirei pe care nu reusea in nici un fel sa o inteleaga. Va continua....

Pentru D. A. ....stiu ca citesti, sper ca citesti....poate vei intelege, sau poate voi intelege si eu....