Prea tarziu pentru mine

Si te inchid in bolul de cristal

Ce pentru tine l-am creat

Si te alung din al meu gand

Caci nu-mi da pace si  alint

Si te pierd din privirile

Ce  niciodata nu ai fost

Si ma ascund de-un gand hoinar

Ca de cel mai sfant altar

C imi e frica sa privesc

Ce o data ma ajuta sa traiesc

Si tip si urlu si strig

Si nimeni nu ma aude 

Si parca ce nepasare ma cuprinde

Cand ma gandesc la maine

Si o umba esti tot mereu

Si stiu ca va fi greu

Dar nu sunt un inger 

Din cer picat...

Si nu stiu ce e iubirea

Si unde vreau sa o gasesc

Caci nu vreau sa traiesc..

E prea tarziu pentru asta... 

Sau pentru mine...

Caci nu mai cred in iubire

Ai ucis, nu un inger

Ci o viata... caci nu are speranta

Ai ucis un om in viata

Ce trist! Si ce banal... 

Sa tot speri, sa visezi si sa pierzi.

Sa te ascuzi si sa nu gesesti

Si ma simt un cersetoare

Si un gand calatoare

Ce se pierde pe al vietii drum...

Caci e prea tarziu pentru mine

Sau poate pentru o iubire...

Un "fals" eu sau un fals "tu"

Dar totusi......dar totusi ce?.... ce, te motiveaza, de fapt sa te implici trup si suflet in viata asta plina de oameni perfizi.... cum poti sa treci peste atatea lovituri?... Sa te ridici de fiecare data si sa incerci sa speri ca va fi mai bine... cum sa nu te afunzi intr-o nefericita nepasare, dar in acelasi timp duceaga pentru ca te face sa nu mai crezi, sa nu mai speri, sa nu mai visezi la intr-un moment subit va fi mai bine sa mai frumos.... si atatea vise te fac sa crezi ca ar putea fi mai bine sau mai frumos.. stii ceva? nu esti decat un jalnic visator... un om ce inca mai are sperante in lucruri ce nu vor putea fi indreptate mai mult decat spre rau... sau spre mai rau... arunca-te in multitudinea de deziluzii pntru a te ridica mai tarziu si a cadea din nou... Spala-te de noroiul de care te-ai murdarit pentru a ajunge acelasi om "murdar" cu gandul ratiunii si cu sufletul. Te intrebi in ce momentai incetat sa fi tu? Poate in acela in care ai dat iubirea pe false valori sau principii... Ai ramas, de fapt, acelasi "tu" care da ceva mai fromos pe teama ca va fi la fel de rau ca pana acum...pe deziluzii desarte... si ce mai visator, visator ce nu indrazneste sa spere, sau sa incerce sa transforme un vis in realitate...

Poezie...

Sunt totul sau nimic
Sunt doar un gand soptit
Si sper sa ajunga la tine
Caci viseaza la implinire
Sunt o maestre in miciuni
Caci mai sper in minuni
Si sper in zadar
sa-ti deschid sufletul, dar...
Sunt vise desarte
Minciuni aruncate-n noapte.
Si inima bate naluca
Si bate nebuna
Si trpu-mi ingheata
Sufletu-i de piatra
Imi simt mainile pline de rugina
Stand in fata ta...

Ce caut aici? Pierduta-n zare..
Si tu vasand cu nepasare
La cine? Oare la ce?
Cand nu sunt langa tine
Si daca-i totul minciuna?
Si eu doar o naluca,
Un gand calator
Ce zoara la tine visator..

Arunc in zare sperante
Caci mi le-ai spart pe toate, in noapte
Le-arunc pe toate in stele
Caci m-ai pierdut pintre ele...
Am fugit de inima ta
Caci mi-a inghetat privirea
M-am ascuns de ea printre stele
Si am fugit din mainile tele.
M-am ascuns fara sa vreau
Sau m-am pierdut si vreau
Ca gandulo ce zboara la tine
Ce te saruta, te-alinta
Ce-ti cauta zadarnic iubirea
Ce spera sa-si gaseasca implinirea
Ce nu ajunge la tine...

Cum poti sa minti un suflet calator?
Cum m-ai mintit de-atatea ori?
Al cui suflet in zadar rataceste?
Cand iubirea nu o gaseste?
Al meu sau al tau?
Sau poate ma mint mereu...
Sau poate te-am gasit la greu..
Cand obosit cadea pe-o piatra
Oare tu l-ai ridicat la a soarelui raza?
S-astept la soare un semn, o speranta?
In acelasi loc ce enama iubire
Ca si chpul tau si-a ta privire?
La fel ca si sufletul ce te cauta
T-asteapta ca prima data...

Cautand castelul sufletului tau...

Si totusi te caut....si totusi nu te gasesc... si ma pierd in noapte incercand sa mai sper..de cate ori ai facut tu asta?... Poate de prea putine ori, poate niciodata, poate nu ai stiut cum e sa te pierzi in umba noptii..sa alegi descult dupa fantome....sa te pierzi in intuneric...sa te loveasca in fata ceata groasa a noptii... Si aici stau pierduta in fata ta, astept ceva, oare ce?... Poate acelasi lucru ce il cer de ficare data, un suflet cald si o inima curata.... Oare cine sa fie langa tine atunci cand te lovesc in fata gandurile nergre ale unei  minti pierdute pe cararile ascunse ale unui drum plin de obstacole imaginare si de fantasme...? Stand la portile de aur cersesc, porti inalte de nepatruns prin care vad castelul cel ascuns, un castel  plin de  comori... unele cum nu ai mai vazut... caci traind in lumea asta oarba uiti ce ascunzi in suflet... stai pierdut  in fata lunii ca in fata unei regine ascultand a mea poveste despre nopti si umbre, despre printi si printese... Povesti ce nu au fost spuse, povesti ce nu fost scrise, povestea mea si a ta, traind in castelul sufletului tau nu mi-a fost niciodata frig caci m-am incalzit la focul ce iti arde in suflet,   m-am pierdut pe cararile ce duc la tine si m-am ascuns de iubirea ta ca de cea mai mare groaznica fantasma... Am pierdut zile si nopti incercand sa inteleg de ce incerci sa ma faci sa ma pierd in marea din sufletul tau, sa  ma predau fara cea mai mica incercare de impotrivire, te cobor de pe altarul in care te-am urcat asemeni unui zeu... te cobor in zadar, caci nu reusesc nicidecum sa te privesc ca imi este imposibil sa ma uit in ochii tai diferiti de altatada  ce nu mai  exprima acelasi lucru... Sunt atat de diferiti si totdata aceiasi dintodeuna,  incerc sa te iau de mana si totusi nu reusesc sa ajung la tine caci am cazut in ia incercarea de ajunge la tine... Esti  atat de departe de mine si totusi nu reusesc sa te vad din negura cetii... de ce nu pot sa ajung la tine, poate pentru ca totusi pentru mine ai ramas urcat pe acel altar si in zadar incerc sa te cobor... Esti ascuns intre stele si nu pot sa urc la tine caci drumul ce m-a facut sa te caut este pierdut in negura  noptii. Cum pot oare sa ajung la tine din moment ce nu mai stiu cararea pe care o stabateam o data? Nu mai stiu cum sa ajung la tine sa te privesc, caci nu reuseesc sa iti intalnesc privirea ce o data o adoram. Nu esti langa mine si totusi te simt atat de aproape, esti o parte din mine pierduta undeva departe o parte, de fapt, atat de staina si totusi atat de cunoscuta. Esti cel pe care il astept si totusi cel pe care   nu rusesc sa cuprind in minte deoarece ratiunea nu ma lasa sa te cuprind in intregime caci mintea nu ma lasa... De ce oare incerc sa ajung la tine, cand pot oare sa te astept in tacere tanjind dupa sufletul ce ma facea o data sa ma las pierduta in noaptea neagra si sa incetez sa ma mai caut vreodata... Si totusi te astept inca...in tacere... te astept inca sa vi langa mine cu sufletul, caci un trup absent ma seaca si ma face sa uit de tot ce mai frumos intre noi... bucuria de a fi doar noi doi... goi in suflet unul fata de altul privindu-ne in ochi...

jurnal pentru suflet...

             Totul începe ușor, o privire, un zâmbet, o speranță, un vis, sau poate o dorință de cunoaștere, apoi devine mai mult. Îți dorești să menții acel ceva ce e total diferit de totul de până acum, poate e același lucru ce te face să zâmbești, să cauți dincolo de aparențe. Putem face multe lucruri, dar ce vrem să facem cu adevărat nu spunem în cuvinte, păstrăm secret adaânc ascuns în suflet, secrete cu ceea ce ne dorim de parcă cineva ne-ar putea spulbera visele doar cu o privire, cu un zâmbet ironic sau cu un gest menit să ne arunce în deziluzie. Păstrăm în suflet adevărate comori pe care nu le lăsăm ca nimeni să le vadă, să le cunoască de frica a ceva. Ce frică? De ce? Nu știm… sau poate că știm, dar nu recunoaștem pentru că sentimentele noastre sunt atât de sensibile încât la cea mai mică adiere de vânt s-ar sparge în mii de bucăți asemenea unor cioburi de oglindă ce o dată spulberate nu mai pot fi refăcute niciodată, chiar dacă reușești să te vezi prin acele rămășițe știi, de fapt, că nu va mai fi nicodată la fel..  

             Câteodată uităm să mai trăim cu adevărat, ne lăsăm duși de uraganul vieții și uităm să fim noi, e un fel de furtună ce ne impiedică să vedem peisajul pentru că agită toată natura transformând totul în haos. Haos ce poate fi remediat numai prin liniște, pace și poate multă meditație. Oare mai poate fi refăcută acea liniște din moment ce totul rămâne distrus? Poate că totuși nu ar trebui să încercăm mereu să revenim la valori pierdute, ci să le adaptăm, să le valorificăm, să le modelăm la cele deja existente. Să le modelăm ca și cum am  modela un chip de lut, încercând să zămislim cea mai frumoasă creatură de pe Pământ. Din clipa în care acel lucru nu reprezintă ceva de care chiar la a miia privire să ne facă sa ne minunăm, de să vrem să continuăm a schimba? Pentru că asfel ne rănim, răni ale sufletului ce chiar la cea mai mică atingere sângerează provocând mari pierderi, chiar și după ani în care nu au mai fost atinse, făcăndu-ne să ne uităm în uraganul vieții pe care  nu am reușit niciodată sî îl evităm.