Nu vreau să culeg nicicând gânduri străine, ci doar sa alung din minte ideile altora, fantasme neculese, să desăvâreșesc fiecare clipă prin acum. Caut privirea ce nu judecă tristețea și atingerea ce mângâie gestul stângaci. Nu caut infinitu-n material, pretenția de profeții și nici har de profet, ci doar siguranța într-un mâine liniștit. Tu știi? Știi ce-nseamnă un ”acum neîmplinit și gol?
Nu știm oare cu adevărat relativul în acum și absolutul în univers când tot ce pot să percep e un acum incețoșat sau un viitor neclar... neclar? Oare ce de? Oare de ce sa mă arunc în uitarea de mine când nu vreau decât să percep prezentul prin perspectiva cunoașterii de mâine. Alungă orice gând și-l vei vedea pe acum în toată goliciunea sa, aceiași goliciune asemeni oricărui suflet ce se dezbracă în fața obiectului de contemplație, determinându-l să revină neîncetat asupra lui. Ce fascinație are neprețuitul adevăr pretenție de recunoaștere, atunci care este adevărul dintre noi toți, oamenii? Care este adevărul meu si al tău? Unde îl pot găsi?
Plâng în fața lumii cu lacrimi știute doar de mine, fiecare lacrimă reprezintă un gând, fiecare gând o idee, fiecare idee un adevăr valabil acum, fals în trecut și totodată necunoscut de nimeni. Căci adevarul meu, e doar al meu și atât, el nu are valoare pentru tine, sau pentru altcineva și nu a avut niciodată. Nu te vei raporta la mine, caci îți este imposibil să-mi cunoști lumea când tu ai stat doar acolo, în lumea ideilor mele, căci asta reprezinți tu: o idee și atât.
Uneori cred că visez cu ochii deschiși și nu știu unde să mă opresc, sau poate mi se întâmplă să confund creația minții mele cu realitatea. Fantasmele, gândurile, sentimentele mele mi le simt ca pe niște judecători necuțători ce mă determină să mă ascund. Unde poți să te ascunzi de tine, când simți că ți-ai trădat și ultimul strop de loialitate pe care îl aveai. Față de cine? Poate de tine, că ceilalți nu pot cunoaște acest sentiment la tine când chiar tu te simți cel mai mare dușman al tău... mai caut....poate găsesc o ascunzătoare și totuși poate prăpastia e atât de mare încât poate regăsec și acea stăină... aruncată demult. Acea stăină ce încă mai crede în oameni.
