Totul începe ușor, o privire, un zâmbet, o speranță, un vis, sau poate o dorință de cunoaștere, apoi devine mai mult. Îți dorești să menții acel ceva ce e total diferit de totul de până acum, poate e același lucru ce te face să zâmbești, să cauți dincolo de aparențe. Putem face multe lucruri, dar ce vrem să facem cu adevărat nu spunem în cuvinte, păstrăm secret adaânc ascuns în suflet, secrete cu ceea ce ne dorim de parcă cineva ne-ar putea spulbera visele doar cu o privire, cu un zâmbet ironic sau cu un gest menit să ne arunce în deziluzie. Păstrăm în suflet adevărate comori pe care nu le lăsăm ca nimeni să le vadă, să le cunoască de frica a ceva. Ce frică? De ce? Nu știm… sau poate că știm, dar nu recunoaștem pentru că sentimentele noastre sunt atât de sensibile încât la cea mai mică adiere de vânt s-ar sparge în mii de bucăți asemenea unor cioburi de oglindă ce o dată spulberate nu mai pot fi refăcute niciodată, chiar dacă reușești să te vezi prin acele rămășițe știi, de fapt, că nu va mai fi nicodată la fel..
Câteodată uităm să mai trăim cu adevărat, ne lăsăm duși de uraganul vieții și uităm să fim noi, e un fel de furtună ce ne impiedică să vedem peisajul pentru că agită toată natura transformând totul în haos. Haos ce poate fi remediat numai prin liniște, pace și poate multă meditație. Oare mai poate fi refăcută acea liniște din moment ce totul rămâne distrus? Poate că totuși nu ar trebui să încercăm mereu să revenim la valori pierdute, ci să le adaptăm, să le valorificăm, să le modelăm la cele deja existente. Să le modelăm ca și cum am modela un chip de lut, încercând să zămislim cea mai frumoasă creatură de pe Pământ. Din clipa în care acel lucru nu reprezintă ceva de care chiar la a miia privire să ne facă sa ne minunăm, de să vrem să continuăm a schimba? Pentru că asfel ne rănim, răni ale sufletului ce chiar la cea mai mică atingere sângerează provocând mari pierderi, chiar și după ani în care nu au mai fost atinse, făcăndu-ne să ne uităm în uraganul vieții pe care nu am reușit niciodată sî îl evităm.
Te îndrăgostești, visezi, speri,și vrei ca ce ai sa dureze o veșnicie..vrei liniste.... oare odata pierduta o mai poti regasi...cum ai zis si tu....se pot vindeca ranile...? sunt rani care nu se mai vindeca niciodata... în mare parte pentru ca nu mai avem puterea de a continua...de a lupta...si de a mai cauta .linistea avuta....sau poate ca nu o mai vrem...si ne multumim sa supavietuim..in aceasta lume plina de haos si indiferenta...de egoisti care au uitat ca mai sunt si alti in afara de ei pe lume...care au uitat sa ofere si s-au invatat doar sa primeasca...si te trezesti singur in mijlocul unei tornade..strigand dupa un ajutor care poate nu va veni niciodata. Trebuie sa invatam sa supavietuim singuri..sa devenim ego-altruisti.(whatever that means..let*s find out..)
RăspundețiȘtergere