Jurnal de ganduri

Ma simt pierduta in camera prafuita a unor sperante rupte in mii de bucatele ce creeaza in jurul lor un fum dens din care nu pot sa ies. Ma simt istrovita din cauza a tot ceea ce am incercat sa construiesc pana astazi. Miile de castele de nisip ridicate au cazut la prima adiere de vant, iar mainile mele goale si pline de- atatea incercari esuate cauta in continuare fantasmele propiilor deziluzii. Privesc straina la tot ce ma inconjoara, caci am obosit sa reconstruiesc fiecare infrangere, fiecare bucatica din fiecare speranta. Orice incercare irosita adanceste o tacere, al carei haos devine tot mai adanc. Paful amintirilor umple fiecare colt de camera lasand in urma lor doar nuanta gri a propiei taceri. Conturul unui corp istrovit de atatea alergari in neant i se zareste in spatele unei ceti dense .

Dimineata, ca fiecare dimineata, aduce dupa ea si prima raza de soare ce lumineaza tot mai bine sumbrul peisaj. In camera un pat vechi, noptiere si o fereastra muta incapabila de a transmite zarva de altadata. Aerul este umplut de greutatea fiecarui gand ce se transmite printr-un semnal intermitent este imposibilitatea de a urca pe etajele superioare ale unei cladiri ce alta data se afla in apogeul succesului. Orice urcare reprezinta o evolutie, orice evolutie o schimbare, orice schimbare semnifica modificarea starii anterioare de fapt. O modificare ce inainte parea o evolutie, o transformare normala, astazi pare ceva imposibil.

Orice energie de modificare este astazi pare inutila. Caut, astept umila un semn spre a porni spre o calatorie, o calatorie din desertul gandurilor mele spre neantul asteptarilor in filosofia imaginara a unui visator.

In mintea mea se anticipeaza imposibilitatea schimbarii unei stari anterioare, caci orice posibilitatea pare astfel ceva aparent si superficial. Asa ma inchid din nou tematoare intre cei patru pereti ai constiintei mele,astept ca si ieri ca usa sa se deschida, usa pe care niciodata nu am inchis-o si pe care niciodata nu am avut curajul sa o deschid. De ce? De frica? De teama ca fumul propiilor ganduri se va risipi. De tama ca, din cauza luminii, nu voi mai reusi niciodata sa adun cioburile cazute pe jos. De teama ca, aceasta straina istrovita isi va pierde posibilitatea de a-si plange mainile goale si de a privi straina in geamul in care o data toata galagia a amutit. A amutit? Geamul? Nu......in camera constiintei nu pot fi geamuri, poate numai oglinzi din care sa admiri galagia soaptelor ce nu te lasa sa renunti. Si daca este liniste? Si daca ai obosit? Daca praful s-a ridicat si tot ce a ramas este pustietatea...?

Singurul lucru care iti ramane sunt cioburile propiei constiinte, cioburi ce trebuie astranse si aruncate din nou....in aer.. poate va reveni. Daca nu astept.... Astept secundele ce se vor transforma in ceasuri, sau ani, astept sa picure din totalitatea timpului momentul in care voi putea iesi din cercul vicios al unei capcane ruginite....