Din pacate ne spunem oameni....

Cand nu mai stii sa fi tu insati te pierzi si asa ratezi cel mai important lucru: sa iti traiesti viata! Nu mai vrei sa stii cum e sau cum ar trebui sa te comporti intr-o lume mare si rece.... esti singur intr-o lume plina de straini si nu stii ce inseamna caldura unui sentiment curat si sincer. Fiecare om este unic in felul sau de fi si asta se pare nu stim sa apreciem, apreciem sabloanele, ideile de fatada, aparente sau pompoase in loc de ceea ce sincer si cald..... De ce aceasta nefericire? De ce sa vrem sa fim altcineva, cand noi trebuie doar sa fim aceptati prin ceea ce suntem. Purtam o povara impusa de noi fara sa stim sub pretinse masti si devenim niste actori pe o scena reala: viata noastra. Ne transformam in niste farsori de buna voie sub niste presupuse exigente cautam lucruri pe care nu le vom putea niciodata obtine sub acest aspect. Mimam de cele mai multe ori zambete pe care nu le simtim decat ca niste schimonosiri sau niste strambari sau fortari sub presuspuse bune sentimente cand, de fapt, vrem sa strigam cat de nefericiti suntem de aceste falsitati si frustrari care nu vor disparea decat printr-o eliberare totala de tot ce se poate numi norma de comportament. Aceasta societate ne face sa devenim erori sau idei, ptr ca niciodata nu vom putea fi numiti oameni cu atribute sau trasaturi; atata timp cat nu vom putea fi noi sau vom fi constrnsi de norma irationale sau constrangatoare. Tot ce ne inalta pe cele mai inalte culmi ne face sa decadem atat de jos incat incetam a mai exista pentru societate. Oare nu suntem aceiasi pe care societatea cu putin timp inainte i-a ridicat, ei bine atunci acum de ce ne renega si ne face sa devenim erori... de ce cand incetam sa mai respectam aceste reguli devenim inutili, atunci cand vrem sa aratam cu adevarat valoarea noastra fara norme inutile si imopsibil de acceptat spiritual devenim greseli si pecem neacceptarea sub forma de durere si neintelegere. De cele mai mult ori acceptam de buna voie aceste reguli ce nu mai conteaza daca ni se par sau nu inutile, ci le acceptam ca pe normalitati devenind noi insine niste prefacuti pentru ca ne adaptam asa de bine incat devenim ca ea: papusi de plastic, trecatoare din pacate. Robotei ce se invart intr-un cerc dorind sa obtina un lucru pe care toti si-l dorec: recunoastere si faima. Ideea de baza intodeauna este ca devenim masinarii pentru societate, urmam reguli pe care nimeni nu le doresc si toti le cred inutile, dar pe care in mod bizar toti le respectam ca pe un acord tacit si absolut. Ajungem datorita acestui acord de neinduplecabil marionete fara suflet, nu mai respectam si apreciem adevaratele valori ale vietii si cel mai grav devenim partasi la acest crud joc unde cel mai important este sa castige cel mai puternic ,nu cel mai bun. Caci asa uitam ce cel mai- esenta de a trai si de a fi om cu adevarat...

Noi oamenii....

.............Cautam mereu ce nu putem avea,vrem mai mult si ne dorim mereu un imposibil amar si dureros....... Calcand pe treptele prezentului, ne intoarcem in trecut sperand la un viitor mai bun. In acelasi timp ne dorim trecutul ptr ca nu stim sa traim prezentul si ne ratam viitorul, iar cand realizam acest lucru este prea tarziu ptr a le mai accepta. Suntem ce am devenit, ce am vrut sa devenim, dar nemultuniti constant de noi. Vrem intodeauna mai mult , dar totusi nemultumiti de noi caci ne dorim un imposibil atrgator prim presupusa sa perfectiune caci devenim suntem fantome ale prezentului, umbre ale trecutului si creaturi fara viata ale viitorului. Suntem oameni sublimi prin imperfectiune , superiori prin noi insine, minunati prin modalitatea de a gresi caci ea ne ridica in momentele de cumpana invatandu-na sa fim mai buni si totodata mai rai. Putem crea castele desprinse din povesti de neimaginat sau distruge prin simple gesturi adevaratele castele ale vietii noastre:sufletele omenesti.
... suntem umbre ale prezentului si ne invartim mereu intr-un cerc al unui prezent continuu, cautam fantasme ca pe niste eroi imaginari si vise nedeslusite. Suntem captivi in propia noastra viata si incapabili in acelasi timp de a fi fericiti,caci ne-am pierdut capacitatea de a cauta adev valori. Viata e un vartej in care ne pierdem uitam cine suntem sau ce trebuie sa facem cu adevarat.
Am intalnit oameni care sunt innebuniti dupa povesti fie ele de dragoste,tragice, romantice sau idealiste si acest lucru ne face sa devenim eroi in povesti ce uneori se transforma in realitate......dar povestile transformate devin de fapt adevarate intamplari tragice.
Caci de fapt suntem incapabili a trai in prezent si confundam mereu intr-un trecut dureros,tragic ptr a ne plange mereu de mila si a cauta lucruri ce nu le mai vom avea niciodata. Suntem demni de mila atunci cand in loc de a merge mai departe ne impiedicam de senimente dureroase ce nu ne lasa sa fim noi, sa evoluam spre o stare superioara spre un prezent mai bun fara lucrurile ce ne-au dat atata durere. Scriem cronici de durere afundati in lipsa de respect fata noi insine si cautam fantasme si eroi imaginari care sa ne salveze din aceasta poveste amara...
Devenim protagonisti in propia noastra poveste gri fara a vedea ca de fapt putem fi protagonisti intr-una mai colorata si mai viu nuantata chiar de noi.Traim intr-un prezent fals caci de fapt cautam sa reinviem fantasme de mult apuse in amurgul trecutului, vrem sa devenim ceea ce nu suntem si incarcam sa fim ceea ce uram a fi ptr a ne pedepsi de lipsa noastra de curaj. Care curaj?
Acela de cauta in adancul sufletului nostru ceva mai bun, sentimente,ganduri, idei,sperante care in loc sa ne aduca amagirea unei schimbari ce nu va putea fi infaptuita niciodata ne aduce durerea unui trecut ce nu va putea fi schimbat... in loc de a lupta ne pierdem in drumul anevoios al unei mici aventuri si uitam care este de fapt scopul nostru suprem: fericirea. O fericire suprema care in acest ritm nu va putea fi castigata niciodata in lupta cu viata.
De ce? Ptr ca pierzandu-ne pe drum nu vom ajunge nici macar sa vedem ce posibila lupta multumindu-ne cu tragicul normal. De ce tragic? Ptr ca in cazul acesta pierdem supremul... trist. Desi tot mai trist este atunci cand ne facem ca ne uitam visele si ne lasam condusi de o soarta pe nici macar nu o acceptam, dar mai ales sa vrem sau sa fi luptat ptr ea.
Suntem prinsi intr-un vartej al intamplarilor unde nici macar nu stim ceea ce vrem, mai ales sa cautam acel ceva special.
Ne pierdem pe un drun sinuos si plin de obstacole uitam sa fim ceea ce ne-am dorit din todeauna de dragul habitaualului sau de dragul unor persoane ce ne fac sa credem ca merita efortul sau ca merita sa aruncam un viitor pe geam numai de dragul cuiva.
Credem ca de multe ori, atunci cand nu stim cde alegeri sa facem credem ca cel mai bine este sa lasam pe altii sa decida ptr noi. Credem ca cel mai bine este ca altii sa ia deciziile in locul nostru sa decida ce este mai bine ptr noi, dar de fapt nimeni nu poate sa decida in locul nostru ptr ca si cea mai rea decizie este o alegere bun a atunci cand este luata de noi. Nimeni nu are dreptiul de ne lua libertatea de a alege chiar si de alege gresit, deoarece intreaga viata este un sir de alegeri, fie ca sunt bune fie a sunt rele, important este sa culegem ce este mai bun de la viata. Sa invatam sa ne bucuram de fiecare decizie si sa traim impacati de ceea ce suntem si ca viata este un sir lung de decizii: ca am preferat sa traim dupa propiile reguli. Am preferat sa fim noi si sa devenim ceea ce am vrut noi sa fim adica o persoana individuala si independenta de ceilalti. Sa
Fim unici in felul nostru de a fi....
Traim in trecut mereu prezent, suntem doar idei cand nu mi stim sa acceptam ceea ce suntem si ceea ce vrem noi sa fim cu adevarat...caci pierzandu-ne pe drumul sinuos al unei cautari neincetate nu acceptam ceea ce putem si nu stim sa acceptam ceea ce am putea deveni.... ne facem ca uitam ca pierdem si de cele mai multe ori chiar uitam sa traim.

Asa cum privesti viata

Totul incepe usor, o privire, un zambet, o speranta, un vis, sau poate o dorinta de cunoastere, apoi devine mai mult... Iti doresti sa mentii acel ceva ce e total diferit de totul de pana acum, poate e acelasi lucru ce te face sa zambesti, sa cauti dincolo de aparente... e acel vis ce te indeamna sa cunosti,sa vrei sa stii mai mult,sa excelezi in ceva... Totul depinde de noi, pentru ca totul incepe din cauza noastra,tot ce facem are un scop stiut in mod constient sau nu de catre noi. Un semn, un cuvant sau poate doar o silaba pot sa descrie ceva, dar nu va fi niciodata suficient.... Niciodata cuvintele nu vor avea semnificatie suficienta ptr noi ptr ceea ce vrem sa redam,sa spunem...sau doar ca printr-o privire cineva sa chiceasca sa ce nu putem spune suficient de bine prin cuvinte.Ce conteaza in realitate e sa stim sa ne facem intelesi,sa fim capabili sa ne impunem punctul de vedere si ce credem sau in ce credem.Dar oare ptr noi asta conteaza sau noi vrem doar sa ne afirmam?..... Vrem doar sa aratam ca suntem capabili sa fim adevarati lideri, capabili sa conducem nu sa ne lasam condusi, capabili sa fim cei mai buni sa conducem lumea, sa ne afirmam dovedindu-ne puterea.... Dar, la urma urmei nu suntem asa cum a zis Nietzsche niste fiare, oameni egoisti ce isi urmaresc scopurile asmenea vointei de putere...