Anlym si Mira, poveste partea 2

Viata se scurge iremediabil si printre momentele ce simti ca traiesti cu adevarat si ce faci intre timp? Traiesti. Traiesti asa cum poti, cu toate tristetile, bucuriile, deceptiile si tot ce te apasa. Stii tu oare calator neobosit ce ascunde sufletul meu? Stii tu oare ce nu voi putea niciodata sa rostesc, vei putea citi in ochii mei cuvinte ce nu voi putea niciodata sa le rostesc.... va fi vreodata imbratisarea ta tacuta balsamul ranilor mele? ... 'Maine...dar azi ce are?' Si asa se trezi din visare..

- De cand ma urmaresti?

-De cand ai plecat. Vream sa ma asigur ca ajungi cu bine acasa.

- De ce te prefaci cca iti pasa?

- Eu? Sa ma prefac ca imi pasa?De ce nu poti sa intelegi ca imi pasa cu adevarat de tine... nu te iubesc...dar esti foarte importanta pentru mine.

-Hm....ce usor e de zis: 'nu te iubesc'. Te rog frumos sa ma lasi singura, ma descurc.

- N....nu pot....

- Insist...chiar nu pot si nu vreau sa fiu cu tine acum...Vreau sa ma plimb singura.

- Uite merg in spatele tau, tacut, linistit, vreau doar sa ajungi in siguranta. Te rog frumos!

Pleca fara sa ii mai spuna vreun cuvant,ochii ii erau goi, privirea nu mai exprima nimic, iar veselia ce o data se oglindea in ochii ei, nu avea nici o urma de speranta. Nu era capabila sa simta nimic, nici bucurie, nici tristete, caci sufletul amortit se trezise atunci la atentia lui, iar acum era incremenit in aceasta situatie din care nu putea sau nu vroia sa iasa. Obrazul fraged de alta data era acum incarcat de nesiguranta, se gandea la multe lucruri, dar mai putin la o modalitate de a iesi din starea asta, stare ce reprezenta de fapt doar o exteriorizare sincera a tot ceea ce simtise ea pana atunci. Intelesese oare el ca aceste lucruri se petreceau in sufletul ei, ca tot ceea ce vedea el acum era doar o parte din ea.

Mintea ii zbura adesea la el, ce mergea linistit, rabdator in spatele ei, voia sa il intrebe de ce o mai urmeaza daca nu o iubeste, el trebuia sa mearga pe drumul lui spre casa, dar el totusi o urma, devotamentul lui nu se putea explica. In plus toate gesturile lui nu explicau in nici un fel toata atentia lui din ultimele zile, acum se intreba ce facuse totusi cu foaia o luase, o lasase acolo, de ce trebuia sa intrebe lucruri atat de nesemnificative, atat de prostesti. De ce o ranea cu neincrederea lui, ghicise el oare ce isi dorea ea in acel moment? Nu. Fiecare moment trece, iar gestul potrivit de acum 2 minute nu isi mai poate avea rostul caci multe ganduri se pot naste si pot piere in acest interval de timp.

Mergea linista pe strada plina de masini si de oameni, dar trecea lina de parca nimic din tot ceea ce o inconjura nu exista, doar ei doi. Se opri brusc,se intoarse spre el si astepta sa o ajunga.

- Cel putin hai sa mergem impreuna, ma simt mai in siguranta asa, dar nu vreau sa zici nimic.

Incuvinta din cap si mergeau asa impreuna. El o privea neincetat parca de nicaieri s-ar fi nascut o iubire, dar atunci de ce sustinea contrariul? In realitate grija fata de ea, era cauzata de tristetea brusca a Mirei pe care nu reusea in nici un fel sa o inteleaga. Va continua....

Pentru D. A. ....stiu ca citesti, sper ca citesti....poate vei intelege, sau poate voi intelege si eu....