De ce visurile sunt atât de deșarte? de ce mă indrept mereu cărte greșeli? Azi merg a mia oara printre oameni și totuși sunt mai singură ca niciodată. Ca întodeauna totul în jurul meu se destramă și imi simt sufletul imortalizat într-o perpetua cădere. Stau pe treptele ce duc către un drum ascuns... m-am pierdut de lume și nu știu încotro mă îndrept... Stau ascunsă după un monument ce are un chip bizar de fată și în același timp sec. Încotro se îndreaptă și ultima picatură de ploaie ce cade peste un oras pustiu căci toți oameni au plecat să se ascundă de ei inșiși, căci nu mai suportă apăsarea propiilor gânduri. De ce să mă ascund după aceleași veșnice aparențe când tot ce este în jurul meu nu sunt decât false minciuni? și parcă.... și parcă cineva stă pironit în fața mea ca un sfânt si plânge... Plânge cu lacrimi dulci căci văzându-l parcă pot să mă afund și mai mult în tristețea lui. De ce oamenii plâng?...De ce nu pot pur și simpu să trăiască fără să se mai gândească că mâine nu vor mai avea nimic din ceea ce au? În aceiași oglindă mă văd zilnic și niciodată nu mă regăsesc în ea că sunt mereu un om care a uitat mai inainte de toate să vadă tot ce o înconjoară. Nici o culoare nu pare la locul ei și totul este pal. Zbor și in același timp ma tem de o cădere din înaltul cerului, în adâncul apelor sa mă înec în profunzimea albastrului. Sa mă întrec cu stelele? Ce întrebare...și ele necredincioase m-au condus la tine. Venite dinsă ascunsul Pământului m-au îndrumat pe vânt, direct catre cele mai înalte adâncuri. Tu, prinț de foc, îmi arzi sufletul când caut să te privesc in ochi, ma simt înalta când ajung la al tău gând. Dar tu, prinț ce cauți nemurire nu vezi, nu simți, nu sti ca lumea-i o fantasmă trecătoare si un veșnic ideal de neatins?
